marți, 31 martie 2009

ISPITELE

Sfârşit de martie...dor de Nichita ...drum de Golgotă...rugare...
”Dă-mi Doamne, victorie,
Ajută-mă să-mi înving duşmanii,
Pielea de pe mine. Marginea, orele, anii”
Ireversibil, în fiecare an, înaintea Paştilor apar duşmanii..atunci când nu-i aştepţi ..atacă acolo unde eşti mai slab..în mânie, în tristeţe, în vanitate, în gelozie, în răzbunare,în abandon, în ispită...atacă marginile fiecăruia dintre noi...e Golgota personală pe care, fără ştire o traversăm înainte de Paşti mai mult ca în alte perioade din an.
Ca în fiecare an, în această perioadă simt dorinţa să revăd filmul lui Zefirelli „Isus din Nazareth”.Cum netul rămâne cea mai apropiată sursă apelez la el pentru a vedea filmul postat în 39 episoade. Urmăresc împreună cu fata mea cea mare ultimele 4 episoade. Suficient ca să vadă drumul Golgotei şi , de la înalţimea celor 6 ani şi 10 luni ai ei să mă întrebe „ De ce nu s-a salvat dacă putea?”
Ei da, grea întrebare. Oare Iisus din secolul al XXI-lea ar mai parcurge întocmai acelaşi drum? Iisus de azi ar prefera să fie chinuit pentru a demonstra un adevăr mai înalt? Iisus de azi ar mai aştepta Învierea?

joi, 26 martie 2009

web, messuire si 40 ani



Roata vieţii...de ce nu spunem barca vieţii sau drumul vieţii? Să fie din cauza întoarcerii în acelaşi punct sau din cauza vitezei? Învârtitul nebun al roţii în cursa zilnică... Ne grăbim... Majoritatea vieţii trece prin faţa ochilor noştri ca imaginea tulbure a peisajului vazut din fuga bolidului de formula 1. La sfârşitul cursei, dacă i-ai adresa pilotului întrebarea: Cum vi s-a părut cerul azi? poate că te-ar privi cel puţin ciudat şi sigur nu ar înţelege ce vrei să zici. Cum , nu ai văzut cursa pe care a reuşit-o? Nu te interesează strategia de şahist cu care a gândit mişcările adversarilor? Nu ai simţit pericolul, riscul, adrenalina odată cu el? Nu ai simţit că îţi lipseşte o bătaie a inimii când a patinat la curba din al treizecidoilea tur?
Ne grăbim...suntem piloţii zilnici ai circuitelor de formula 1 din oraşele noastre. Fugim... Plusăm...Vrem mai mult...Accelerăm...Corpul intră şi el în şuier. Ne mişcăm repede, gândim repede, trăim repede...iubim repede...
Cel puţin noi, cei născuţi înainte de o mie nouă sute optzeci şi ceva ştim ce ni se întâmplă: noi ne-am născut atunci când Pământul avea o frecvenţă mai mică şi de aceea acum percepem ziua ca fiind de 16 ore în loc de 24.
Dar voi, ceilalţi, cei care nu aveţi 40 ani, de ce fugiţi? Pentru voi ziua are orele necesare...voi aveţi timp de trăit, de visat... de iubit. Voi aţi mai avea timp de şuete nu de messuit. Aţi mai putea trăi şi alte momente nu doar de adrenalină, bungee jumping şi iubire extremă.

Dacă pentru mine ziua ar avea iar 24 ore, uite, mi-aş dori să nu am o reţea de prieteni. Să nu fiu în web. Mi-aş dori să nu trimit iconiţe şi luv... Să nu zâmbesc de protocol sau să dau accept...Să nu adun informaţii inutile din ştiri care nu mă privesc..Să nu rezolv dosare şi să nu scriu rapoarte de dragul bunului plac al altora...să nu folosesc mijloacele cele mai rapide ...

Dacă acum, la 40 ani ziua ar avea iar 24 ore, m-aş opri din messuit şi aş taini. Taina cuvintelor purtătoare de semnificaţii ascunse , de simboluri uitate.
Nu aş schimba luv şi imagini virtuale cu ceilalţi ci stări sufleteşti. Mi-aş permite să trăiesc şi alte emoţii în afara singurelor două descrise de documentarele ştiinţifice recente: frica şi iubirea.
M-aş opri să trăiesc uimirea. Mi-aş lăsa liberă fiinţa să trăiască uimirea în faţa naturii, a vieţii, a timpului, şi cel mai mult m-aş uimi de sufletele celor care il găzduiesc pe al meu o parte din trecerea asta. Aş trăi uimirea întălnirii şi pe cea a recunoaşterii. Uimirea frumuseţii. Uimirea inspiraţiei. Uimirea din umbra unui gând ce rămâne. Uimirea arderii incete...

De fapt, dacă aş rescrie titlul cu traducerea născutului dinaintea schimbării inopinate a frecvenţei Pământului, atunci aş spune:
Taină, uimire şi 40 ani
Şi v-aş zâmbi...

vineri, 20 martie 2009

simfonia spaniola si legenda personala

Printr-o imprejurare oarecare , cautand ceva in lectura lui Pittis, aseară am dat peste un fragment din Alchimistul , scris de Paolo Coelho şi am nimerit tocmai pasajul în care se pomeneşte de legenda personală. Am ascultat cu atenţie şi apoi, de atunci tot adulmec timpul de a mă opri asupra legendei personale, de a o regăsi. Ştiu că undeva, într-o vreme, o cunoşteam, dar s-a tulburat mai apoi.
Astăzi, prin altă întămplare oarecare am căutat un fragment de Lalo-îmi era dor de vioara lui tănguioasă. Nu mai ştiam în ce compoziţie o auzisem –şi iată că am aflat. Simfonia spaniolă. Da, asta era bucata dar parcă nu suna aşa. Am încercat altă interpretare- ce-i drept puţin mai aproape dar nici asta nu era aşa cum aş fi vrut. Era în mine, de demult sunetul pe care îl doream şi acum tănjeam după el întocmai. Mi-am zis: A fost, îl ştiu, vioara aia sună în mine şi acum. Ca urmare am continuat să caut printre alte interpretări, iar bucuria recunoaşterii şi a regăsirii nu a avut egal decăt în bucuria ascultării: da, asta e: Lalo-simfonia spaniolă în Do minor, op 21 5 în interpretarea lui Leonid Kogan.
Şi acum încă ascult. Nu mi-a fost suficientă compoziţia, nu era întreagă fără Kogan. Doar Lalo, Simfonia Spaniolă şi Kogan cu orchestra Filarmonică din Londra , în februarie 1959 doream. Doar înregistrarea aia se voia de demult în sufletul meu şi în urechile mele ireale.
Se poate ca aşa să fim toţi în construirea legendei personale şi în raport cu iubirea. De ce alătur iubirea legendei personale? Pur şi simplu pentru că nu există legendă personală fără iubire. Nimic nu există fără iubire. Şi nimic nu merită mai mult ca iubirea. Ca să revin, în construirea legendei personale, ea ni s-a arătat la un moment dat : am vazut-o cu ochii ; fie cu cei ai minţii, fie cu cei ai sufletului, fie aievea. Apoi, rătăcitori prin învăţăturile vieţii am îndepărtat-o pe nesimţite. Ea însă a rămas ca o amprentă în noi, mai ştearsă, dar urma ei nu a putut fi acoperită de nimic altceva. Şi căndva, într-o zi în care nu eram foarte atenţi am descoperit urma asta; de atunci căutăm forma care a lăsat amprenta. Uneori găsim autorul, alteori chiar şi bucata muzicală şi dacă suntem perseverenţi şi nu abandonăm, la un moment dat, tot întămplător, găsim şi interpretul care întregeşte perfecţiunea: abia atunci sună în inima noastră simfonia veche şi bucuria regăsirii nu e întrecută decăt de bucuria ascultării continue...