Printr-o imprejurare oarecare , cautand ceva in lectura lui Pittis, aseară am dat peste un fragment din Alchimistul , scris de Paolo Coelho şi am nimerit tocmai pasajul în care se pomeneşte de legenda personală. Am ascultat cu atenţie şi apoi, de atunci tot adulmec timpul de a mă opri asupra legendei personale, de a o regăsi. Ştiu că undeva, într-o vreme, o cunoşteam, dar s-a tulburat mai apoi.
Astăzi, prin altă întămplare oarecare am căutat un fragment de Lalo-îmi era dor de vioara lui tănguioasă. Nu mai ştiam în ce compoziţie o auzisem –şi iată că am aflat. Simfonia spaniolă. Da, asta era bucata dar parcă nu suna aşa. Am încercat altă interpretare- ce-i drept puţin mai aproape dar nici asta nu era aşa cum aş fi vrut. Era în mine, de demult sunetul pe care îl doream şi acum tănjeam după el întocmai. Mi-am zis: A fost, îl ştiu, vioara aia sună în mine şi acum. Ca urmare am continuat să caut printre alte interpretări, iar bucuria recunoaşterii şi a regăsirii nu a avut egal decăt în bucuria ascultării: da, asta e: Lalo-simfonia spaniolă în Do minor, op 21 5 în interpretarea lui Leonid Kogan.
Şi acum încă ascult. Nu mi-a fost suficientă compoziţia, nu era întreagă fără Kogan. Doar Lalo, Simfonia Spaniolă şi Kogan cu orchestra Filarmonică din Londra , în februarie 1959 doream. Doar înregistrarea aia se voia de demult în sufletul meu şi în urechile mele ireale.
Se poate ca aşa să fim toţi în construirea legendei personale şi în raport cu iubirea. De ce alătur iubirea legendei personale? Pur şi simplu pentru că nu există legendă personală fără iubire. Nimic nu există fără iubire. Şi nimic nu merită mai mult ca iubirea. Ca să revin, în construirea legendei personale, ea ni s-a arătat la un moment dat : am vazut-o cu ochii ; fie cu cei ai minţii, fie cu cei ai sufletului, fie aievea. Apoi, rătăcitori prin învăţăturile vieţii am îndepărtat-o pe nesimţite. Ea însă a rămas ca o amprentă în noi, mai ştearsă, dar urma ei nu a putut fi acoperită de nimic altceva. Şi căndva, într-o zi în care nu eram foarte atenţi am descoperit urma asta; de atunci căutăm forma care a lăsat amprenta. Uneori găsim autorul, alteori chiar şi bucata muzicală şi dacă suntem perseverenţi şi nu abandonăm, la un moment dat, tot întămplător, găsim şi interpretul care întregeşte perfecţiunea: abia atunci sună în inima noastră simfonia veche şi bucuria regăsirii nu e întrecută decăt de bucuria ascultării continue...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu