„Life is a dream, but living is not dreaming”

De ceva timp imi apare pe retină imaginea unui grup de oameni care se uită liniştiţi la nou venitul ce-şi marturiseşte cu voce tremurată viciul...

„Sunt Pygmalion, am 41 ani, si m-am indragostit pe net”.
„Păi de ce eşti aici, e o stare frumoasă, bravo, trăieşte-o din plin.”

Ei, da. Însă îndrăgostirea virtuală este ...virtuală. Iubitul virtual poate deveni inuman de perfect pentru că imaginea lui este doar în minte ta. El are gesturile pe care le doreşte mintea ta, se află în decorul pe care îl crezi, îmbrăcat cum îţi imaginezi şi face anumite gesturi care sunt adecvate situaţiei pe care o crezi. Îţi spune că te iubeşte numai pe tine la orice oră din zi (oricum în fereastra aia, are dreptate, eşti doar tu- iar multi messul poate permite discuţii simultane fără să fie cineva bănuit de contrariul ), îţi spune că nu a mai iubit niciodată aşa în toată viaţa lui, îţi spune că eşti frumoasă şi super deşteaptă, îţi dă emoţii şi te simţi ca o prinţesă din poveşti. Toate bune şi frumoase dacă îţi doreşti doar să visezi, dacă te mulţumeşti să săruţi iubitul cu iconiţe şi să-l îmbrăţişezi prin emoticoane. Dar când fereastra se închide cu ce ramâi? Dacă eşti suficient de lucid(ă), dacă ştii când să te opreşti nu vei spune niciodată, „Sunt Pygmalion, şi m-am îndrăgostit pe net.”

La rândul ei, iubita este cel puţin ca Marilyn Monroe: are poze superbe în costume decoltate şi poziţii studiate îndelung, este cultă, îi plac scriitorii, cărţile, muzica-toate de calitate, este iubitoare, te înţelege mai bine decât a făcut-o vreodată nevasta, ori oricare iubită reală de a ta. Ea este singura ce te face să simţi cumva, numai ea...şi nimeni nu poate fi ca ea. EA te INFIOARĂ.

E trist că oamenii sunt tot mai singuri, că nu au timp să se confeseze în real, că încă îşi doresc cu disperare o iubire chiar şi minţită decât nimic. E şi mai trist că oamenii caută senzaţii virtuale, se robotizează, fac sex virtual, îşi trimit luv şi se amăgesc cu sute de friends.
E trist că aşa cum îmi zicea cineva deunăzi „Reţelele de socializare sunt de fapt reţele de ... desocializare.” Te izolează de oamenii reali din jurul tău.

”Sunt Pygmalion şi am iubit pe net; şi nu îmi sunam prietenii reali, nici rudele , nici nu vorbeam cu nimeni în afara ferestrei de net.”

Ajungi să stai scotchat de ecranul calculatorului, să pândeşti apariţia celui sau celei ce-ţi furnizează porţia de fericire virtuală direct proporţională cu nivelul imaginaţiei, al educaţiei şi cu valorile morale personale. Ajungi să nu mai gândeşti în afara iubitului virtual, să nu poţi simţi în lipsa lui, să fii angoasat dacă nu apare, să te simţi disperat la gândul că te-ar putea părăsi.
Iubirea virtuală e cea mai uşoară dar în acelaşi timp şi cea mai grea. E uşoară pentru că distanţa dintre o relaţie amicală şi iubire este foarte subţire, treci aproape fără să ştii graniţa. De fapt nu de iubire e vorba ci mai degrabă de un fel de psihoză.
Dacă cei doi însă sunt de bună credinţă, dar din motive oarecare nu se pot întâlni o perioadă, este greu pentru că trebuie ca amândoi să aibă capacitate de iubire aproape cristică, să iubească dincolo de îndoieli, fără vreo urmă a egoului. Să iubeşti fără să ai aşteptări de vreun fel de la fiinţa iubită, să iubeşti în ciuda absenţei fizice este cel mai greu. Iubirea însăşi este definită prin aceste aşteptări care atunci când nu se concretizează duc la stingerea treptată a sentimentului pentru cel iubit. Atunci spui, îmi pare rău, drumul meu e altul, dorinţele mele sunt altele. Asta se poate întâmpa oricând, nu doar în virtual, dar este cu atât mai dificil de menţinut o iubire sinceră în astfel de condiţii.

„Sunt Pygmalion, am 41 ani, şi iubesc virtual. Iubirea virtuală doare cumplit şi creează dependenţă. Iubirea virtuală însă mi-a dat imaginea capacităţii sufletului meu şi dorinţa de iubire reală. Nici o iubire virtuală nu a creat copii reali.”
Şi pentru că iubesc viaţa, iubesc enorm să iubesc şi să fiu iubită, afirm răspicat
„Life is a dream, but living is not dreaming”