vineri, 28 august 2009

„Amintiri nu are decât clipa de acum...”

Amintiri nu are decât clipa de acum imi repet mereu, cu versul lui Nichita atunci când ma nedumireşte timpul.
Viaţa unui om la fel ca orice fruct se coace în timp. Timpul ne însoţeşte precum un alter ego faţă de care avem sentimente opuse: fie nu îl simţim , fie ne doare trecerea lui. El, Timpul ,este egal sieşi , este poate singura prezenţă din viaţa omului care este constantă. Atât cât există în sine, el este acelaşi; trecerea prin noi, prin fiinţa noastră îi dă mlădieri şi atunci devine fie molcom şi leneş; fie iute şi agitat , fie cadenţat. Raportarea noastră la el este diferită de la o vârstă la alta. Pe toţi ne-a surprins ziua imens de lungă din copilărie şi anul cumplit de scurt de la maturitate. Toţi am simţit măcar o dată nevoia să spunem „Oh ,clipă, mai stai!” sau ne-a durut până la scrâşnet lentoarea grea ca plumbul a unei secunde nedorite.
Ce mi se pare mai interesant este ca Timpul are o calitate unică şi anume: devine mai prezent în mintea şi în procupările noastre cu cât trece mai mult, cu cât ne obişnuim cu el. Copii ai schimbărilor actuale apreciem noutatea, suntem atraşi mereu de alte şi alte perspective pe când Timpul devine tot mai prezent în noi cu cât a stat mai mult în noi.
Se spune adesea că omul traversează anumite crize de-a lungul existenţei lui. Ţin minte că la 30 ani aşteptam să simt criza de parcă era vorba de eclipsă sau de un fenomen natural anunţat. Tot anul ăla de la 30 ani am fost atentă dacă apare criza. M-a mirat că mă simţeam la fel ca la 29 sau ca la 28 ani.
La 40 ani, avertizată de cu 10 ani în urmă am fost mai puţin atentă la criza des pomenită şi ea. Ba unii cunoscuţi cărora le-am împărtăşit nedumerirea mea au ţinut să mă lămurească: la 30 ani e criza femeilor, la 40 ani e cea a bărbaţilor. DAAAA? M-am mirat eu, nespus. Eu ştiusem doar despre unele probleme legate de oarecare...pauză care sunt specifice ambelor sexe, respectiv meno...sau andro...
Oricum, un lucru ştiu sigur că la 40 ani am avut ca o inspiraţie, mi-a fost îngăduit să înţeleg faptul că timpul este cel mai bun prieten al meu şi al nostru în general. Privind în urmă am văzut cum doar el mi-a adus răspunsuri la multele întrebări rămase, cum doar el mi-a adus alte şanse ca să îmi îndrept greşelile, cum doar în TIMP a crescut un copil în mine şi abia acum am înţeles cum doar în timp poţi găsi sentimente noi acolo unde credeai că nu mai e nimic in plus. 
Mi se întâmplă să atribui imagini în mintea mea unor noţiuni abstracte. Demult obişnuiam să îmi imaginez zilele săptămânii, care nu aveau forme concrete dar aveau sigur culori şi ajunsesem să le văd în culori care reprezentau sufletul cu care le parcurgeam. Sigur marţi era albă pufoasă, vineri galben auriu iar duminica era cea mai strălucitoare , de un auriu orbitor incandescent.
Dacă cineva mi-ar cere să îi zic cum văd timpul iconografic în mintea mea aş spune că este ca o stea: ea e mereu acolo, uneori o vedem alteori uităm de ea, câteodată o privim cu insistenţă, se întâmplă să o şi căutăm şi să nu apară.
La 40 ani nu o mai caut cu insitenţă, nu mă sperii când nu o zăresc şi că s-ar putea să nu mai fie,ci o contemplu. Aştept să văd cum apare de fiecare dată, ce nuanţe îmi arată şi atunci când am răgaz savurez şi mă afund în trecerea sa lină.
Tata obişnuia să spună „ai încredere în steaua ta; e o stea pentru fiecare” ; de atunci  îmi plac stelele şi timpul până la ele.
Trimiteți un comentariu