sâmbătă, 15 august 2009

Daniel


Se întâmplă ca în viaţa noastră să avem de-a face cu persoane care poartă acelaşi nume, ele să ne însoţească o perioadă sau să rămână pentru toată viaţa alături de noi. În cazul de faţă este vorba de relaţia ei cu barbaţii cu numele Daniel. Cu fiecare dintre ei a parcurs o iniţiere sufletească, cu fiecare a trăit ceva unic.
Ea este adult şi are în inimă încă multă iubire. Ştia că mai are multe de învăţat şi de oferit în momentul în care a decis să facă gestul acela. Cei din jur o priveau miraţi şi nedumerirea aceasta a făcut-o şi pe ea să se întrebe DE CE? Acum, chiar dacă nu are încă răspunsul deplin, ştie că oamenii se pot întâlni dincolo de firesc. Ştie că iubirea este miracol.
Al patrulea Dan a învăţat-o importanţa atingerii umane. Deşi a trecut prin multe intâmplări în viaţa ei, deşi a cunoscut destui oameni, mereu a tânjit după o asemenea apropiere. Totul a început cu nişte săptămâni în urmă , când a ajuns fără să vrea în locul acela şi s-a decis brusc să întrebe dacă e nevoie de ea acolo pentru două săptămâni. Oamenii au fost amabili şi au decis ca ea să revină luna următoare. I-au prezentat clădirea, personalul, specificul activităţii lor. Au dus-o şi la cei zece cu care urma să lucreze. Nici unul dintre ei nu are familie pe care să o cunoască şi care să îl accepte. I-a vazut pe toţi dar nu i-au zis nimic special în suflet. A ajuns apoi la el...la al patrulea Dan din viaţa ei.
„ Primul gest a fost de recul în faţa corpului nefiresc de diform. Ceea ce iţi atrage privirile mai întâi este capul imens, apoi remarci trupul firav, străveziu. În mod cert nu este un om normal trupeşte. Am rămas puţin în dreptul patului său, timp în care să primesc explicaţiile succinte despre el: numele şi problemele sale. L-am privit fără să îl văd prea bine pentru că ochii nu mi se dezlipeau de pe imaginea capului aproape grotesc. L-am salutat şi i-am atins mâna în semn de bun găsit. Atunci mi-a luat mâna în a sa, şi mi-a dus-o acolo unde voia să fie mângâiat. Direct pe cap. Deşi acolo nu l-aş fi atins niciodată din teama de a nu-i face rău m-a surprins veselia lui când mi-a simţit mângâierea. Atunci am zâmbit şi eu. I-am promis că voi reveni la data convenită.”

Acasă intâmplările s-au succedat. A trecut termenul indicat. La un moment dat s-a gândit dacă face bine, plecând şi lăsând familia pentru două săptămâni deoarece mulţi au încercat să o întoarcă din decizia ei, dar în final a ştiut că trebuie să facă asta.
Şi s-a întors acolo. Cei zece sunt oameni care trăiesc în altă formă a realului. Sunt copii între 4 şi 15 ani care nu ştiu de Barbie, nici de telefoane mobile, nici de televizor, nici de calculator. Nu au mers niciodată pe o bicicletă, nu au fost la şcoală, nu au mâzgălit nimic pe hârtie, nu pot ţine un creion, nu pot mânca singuri; nu au citit niciodată vreo poveste, nu au vazut niciodată vreun film; unul nu vede, altul e surd, câţiva nu aud din cauza autismului, trei pot merge dar susţinuţi, nici unul nu vorbeşte. În plus fiecare are şi alte afecţiuni mult mai grave, handicapuri severe. Fiecare trăieşte într-o lume la care noi nu avem acces. Şi dintre toţi doar el, Dan (Dănuţ) este mai mult omenesc decât şi-ar fi putut ea imagina.
„Prima dată m-a uimit să aflu că este mai mare decât crezusem. Trupul firav arată ca al unui copil de 5 ani. Are deja 15. Apoi, în fiecare zi m-a făcut să descopăr altceva şi până la urmă am dorit să învăţ să îmi arăt bucuria când primesc ceva ce-mi place, aşa cum râde el din suflet cu un râs cristalin la gustul de dulce; să pot să am răbdarea lui de a trece prin monotonie; să am inteligenţa lui de a găsi soluţii pentru propria alinare; să ştiu să cer şi să ofer mângâieri cu gesturi unice aşa cum o face el; să pot să îmi luminez figura cu un zâmbet care să şteargă îngrijorarea celuilalt; să pot spune „Te iubesc” fără cuvinte şi celălalt să înţeleagă. Ştie că poate fi dificil să lucrezi cu el: să îl schimbi, să îl îmbraci, să îl speli, să fie hrănit; şi atunci vine în întâmpinare: ridică picioarele ca să fie schimbat de haine, pentru că diformitatea nu permite să fie îmbrăcat peste cap; se ridică de bazin când ştie că vrei să îl iei în braţe; îţi însoţeşte mâna cu mâna lui când îl hrăneşti ca o mimare a autohrănirii; se străduie să îţi fie bine şi uşor în preajma lui şi reuşeşte.
Şi ştie să te facă să simţi un univers de sentimente, fără cuvinte: într-o zi, după ce l-am sărutat pe fruntea capului imens, m-a mângâiat pe întreaga faţă, cu grijă şi apoi degetele lui firave, mătăsoase, mi-au întârziat pe buze cu o duioşie pe care nu am simţit-o nicicând. Iar acest gest mi-l oferea în timp ce din cauza apropierii furtunii şi a scăderii presiunii atmosferice, suferea de dureri cumplite. Apoi, când nu a mai rezistat i-am vazut pentru prima oară suferinţa: un ţipăt de durere înnăbuşit în lacrimi şi m-a durut neputinţa mea. Şi neputinţa noastră. Poate că în altă parte din lumea asta evoluată există cineva care să nu zică: în cazul lui nu se mai poate face nimic, se poate stinge oricând ”.

Se gândea la neputinţa ei, a medicilor, a celorlalţi, dar mai ales la iubire, atunci când i-a şoptit într-un moment de taină între ei doi: „Ţi-am zis că nu am avut niciodată băieţi, că am două fete , dar să ştii că TU eşti un băieţel curajos şi de ispravă pe care orice mamă ar fi bucuroasă să îl aibă.”
Şi el i-a zâmbit privind-o cu razele din ochii lui albaştri umbriţi de gene lungi şi i-a mângâiat chipul.

„Am o pace ca o mare...
Am iubirea ca un fluviu...
Am bucuria ca fântâna...”
6 august 2009
Trimiteți un comentariu