marți, 8 septembrie 2009

Învăţăturile cuiva către fetele sale

Dacă astăzi m-ar întreba cineva ce contează cel mai mult pentru mine, aş da acelaşi răspuns ca odinioară: să trăiesc frumos! Prin asta nu înţeleg să urmez orbeşte nişte norme familiale, religioase sau care ţin de tradiţie ci mai degrabă să străbat calea care ştiu că mi se potriveşte şi care, are elemente din zonele enumerate anterior.
Citeam deunăzi o carte care, printr-un capitol intitulat „Cât sunteţi de bogată?” îşi propunea să ne înveţe să descoperim ce avem cu adevărat în materie de finanţe şi asta calculând câte zile am putea supravieţui dacă am înceta să muncim. Am picat cu brio testul material: nu numai că nu mi-a ieşit nici o singură zi dar aş avea şi datorii imense dacă aş înceta să muncesc. Prin urmare, m-am întrebat, din ce am eu, ce ar rămâne fetelor mele dacă aş dispărea brusc?
Singura avere pe care aş fi mândră să le-o las sunt valorile în care cred. Ele sunt momentele de inspiraţie pe care le-am trăit de-a lungul vieţii de până acum. Adunate, ele ar suna cam aşa:
• Fiecare om, indiferent de cultură, rasă, sex, religie, etc, este preţios şi unic.
• În fiecare om există fărâma de Dumnezeire pentru care trebuie respectat
• Nu e meritul nimănui că s-a născut frumos, deştept, într-o familie respectabilă sau într-un loc ferit de pericole sociale sau naturale. Meritul fiecărui om constă în ceea ce face cu ce a primit.
• Atunci când suntem loviţi de necazuri, când suntem răniţi sau ne simţim fără forţe şi ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute, uităm de multe ori că EL e deja în noi. Tocmai fărâma aceea de Dumnezeire pe care am primit-o la naştere este forţa noastră, ea nu poate fi învinsă şi tot ea e şi cea care ştie calea cea bună. Uitând de ea devenim slabi şi în derivă.
• Legat de ce am zis mai sus vă voi povesti, dragele mele, o întâmplare recentă: Ieşeam dintr-o biserică în care intrasem să mă rog. Pe treptele de afară aştepta un tânăr: avea o cămaşă curată albastră, era frumos, destul de îngrijit, în putere. Când m-a văzut s-a ridicat şi a venit spre mine : mergea normal, nu avea nici un defect vizibil, privirea nu îi trăda decât resemnare. Mi-a zis:”Ajutaţi-mă şi pe mine!”. Am ezitat un moment, mi-am deschis poşeta, l-am privit , i-am dat nişte bani şi i-am zis: „De ce nu te ajuţi singur?”
Am plecat apoi şi mi-am dat seama că acele cuvinte îmi ieşiseră automat din gură. Brusc m-am gândit la mine, cea care fusesem în aceeaşi postură cu câteva minute înainte de a ieşi din biserică: aveam tot ce îmi trebuia, Dumnezeu îmi dăduse de toate ca să trăiesc frumos: minte, sănătate, chef de viaţă, o înfăţişare plăcută, eram în putere şi tot mai ceream ceva în plus, tot mai voiam minuni.
Dragele mele, aveţi tot ce vă trebuie ca să vă ajutaţi singure atâta timp cât nu trăiţi nenorociri!
• Într-o eră a net-ului, voi compara VIAŢA cu un joc pe calculator. La fel ca jocul, viaţa are multe nivele de parcurs şi fiecare nivel are obstacolele sale. În mod normal fiecare om ar trebui să le parcurgă pe toate. Fiecare nivel al vieţii necesită învăţătură ca să puteţi depăşi obstacolele. Atâta timp cât nu veţi şti cum să o faceţi, veţi rămâne la acelaşi nivel, repetând aceleaşi greşeli. Când veţi învăţa cum se face, veţi trece la nivelul următor. În funcţie de abilităţile fiecăruia dintre noi, depăşim mai repede sau mai încet greşelile personale; până nu le rezolvăm însă, ele se repetă.
• IUBIREA: eeeii, aici îmi place cel mai mult. Iubirea reprezintă pentru mine adevărul suprem. Nu mă refer la iubirea strict fizică ci la iubirea cu majuscule. Orice om are dorinţa de a iubi, orice om are şansa de a iubi. Iubirea este deja în fiecare om şi se manifestă în întâmplările vieţii.  Ceea ce am înţeles eu este că deşi capacitatea de a iubi este în interiorul nostru, niciodată nu ştim cât de mult sau cum e în stare inima să iubească. Asta ţi-o arată doar iubitul respectiv. Cel mai cald şi minunat este sentimentul pe care îl ai când inima ta e mare şi reuşeşti să îi iubeşti pe toţi oamenii.
• E important să te iubeşti pe tine însuţi şi aici nu mă refer la Narcis ci la varianta de iubire generoasă. Să îţi fii cel mai bun prieten ţie, să nu îţi faci rău intenţionat: nici fizic , nici în interior. Asta presupune să străbateţi mai întâi etapa cunoaşterii de sine, să înţelegeţi după ce tipar sunteţi croite, ce vă prieşte, ce nu. Abia apoi, cunoscându-vă şi acceptându-vă, să vă iubiţi şi să începeţi să va modelaţi. Să aveţi mereu în minte aceste sfaturi ale lui Polonius: ”Dar mai presus de toate fii ţie însuţi credincios!”(„Hamlet”-Shakespeare).
• Să aveţi constant grijă de spiritul şi de sufletul vostru. La fel cum toaleta zilnică vă va fi intrat în reflex , la fel cum vă simţiţi trupul curat şi înviorat după fiecare spălare şi îngrijire, să nu neglijaţi nici interiorul! Sufletul se înviorează cu fapte bune şi se spală cu lacrimi de căinţă pentru greşelile făcute, iar spiritul se menţine tânăr prin lecturi, activităţi şi cultură care ocolesc kitsch-ul.
• Fericirea: mulţi aleargă toată viaţa după ea, mulţi distrug în numele ei. Fericirea, dragele mele, are multe forme şi intensităţi. Cea mai plăcută este fericirea împărtăşită cu alţii; fericirea de unul singur e de multe ori iluzorie.
• Moartea: ştiu că tu , fata mea cea mai mare eviţi acest subiect şi te sperie. Spunea cineva : murim pentru că ne-am născut. Moartea este o trăire ca oricare alta în viaţă. Doar că este ultima în corpul în care suntem. Moartea este ceva firesc şi poate deveni chiar şi ea un prieten bun. De câte ori veţi fi deznădăjduite, dacă vă veţi gândi în momentele acelea la eternitatea în care sufletul va pleca din nou, dacă vă veţi gândi la trupul vostru doar ca la o gazdă temporară, nu veţi mai simţi decât că disperarea şi nefericirea sunt mici şi fără valoare.
• Dincolo de ştiinţă şi de raţional, dincolo de pipăibil şi explicabil mai există ceva: Eliade spunea că în jurul nostru sunt semne pe care oamenii de demult ştiau să le descifreze, dar că odată cu trecerea timpului noi am uitat cum sa o facem. Luaţi aminte şi la semne. Nu le căutaţi peste tot, dar atunci când le vedeţi, nu le ignoraţi!
• Ultimul sfat ar fi reluarea întrebării iniţiale: „Ce contează cu adevărat?” Dacă veţi reuşi să găsiţi de fiecare dată motivul real, motivul adevărat al acţiunilor voastre el vă va fi suficient ca să puteţi depăşi orice obstacol. De multe ori începem cu entuziasm ceva şi după o vreme ne trezim într-o situaţie care ne depăşeşte, cu lipsă de chef şi de energie. Atunci fie renunţăm, fie continuăm dar împotriva firii noastre. Asta se întâmplă atunci când motivul din cauză căruia am pornit pe acel drum nu a fost cel adevărat şi nu a fost suficient de puternic pentru ca să ne susţină pe toată perioada încercărilor.
Cam asta ar fi, dragele mele, bogăţia pe care v-o las şi de care sunt mândră şi pentru că nu am descoperit-o singură ci trăind împreună cu alţi oameni la fel de bogaţi.
Trimiteți un comentariu