sâmbătă, 19 septembrie 2009

„Let’s talk about love”

Dacă aproape toţi bărbaţii se pricep la fotbal, dacă aproape toate femeile se pricep la gătit, aproape toţi oamenii se pricep la a vorbi despre iubire.


Mai întâi mărturisesc: nu mă pricep la iubire, nu ştiu multe despre ea, în consecinţă voi vorbi din perspectiva profanului. Asta zic unii, nu e rău, de multe ori faptul că nu te pricepi la ceva constiutie un mare avantaj. Voi lăsa în scris flashurile iubirii trăite de mine sau înţelese prin alţii în contextul vremurilor actuale.

Există mai întâi tendinţa de a categorisi iubirea, lucru ce mi se pare a fi de prisos , ba chiar înjositor pentru sentimentul în sine. În momentul în care iubirea unuia e mare, a altuia specială, a celuilalt sinceră, ori aparte, sau incomensurabilă încep să mă întreb ce s-a întâmplat cu iubirea însăşi. Iubirea este în sine un sentiment pur şi incomparabil ; asociată cu slăbiciunile noastre, cu vanităţile ori defectele noastre ea capătă nuanţe meschine. Am întâlnit oameni care spun că au iubit sau că iubesc încă şi care îşi proclamă iubirea rănită pentru că nu au primit ce doreau în schimb. Asta e ca şi cu părinţii care nu înţeleg că nu îşi cresc copiii pentru ei şi se aşteaptă ca la un moment dat să primească ceva în schimbul creşterii pe care le-au dat-o. Copiii sunt ai viitorului şi atât. Iubirea se degradează când devine mercantilă, nu este un troc: îţi dau, aştept să-mi dai. Văzută astfel niciodată nu se va ajunge la echivalenţă, mereu va exista impresia că unul a dat mai mult şi că nu a primit o măsură corectă a cât a dat. Acestui om îi rămâne în timp năzuinţa ca celălalt să înţeleagă vreodată tot ce a făcut pentru el şi sentimentul inechităţii.

Există apoi cei care nu ştiu cum să continue, cei pe care iubirea îi ia pe nepregătite. Cu toate că declară că şi-o doresc, chiar când o găsesc nu o asumă; sunt cei care iubesc eternul început, cei care iubesc flirtul, jocul de-a indrăgostitul. E o stare plăcută însă poate deveni un mod de viaţă, dacă nu eşti destul de lucid poţi fi prins în capcana eternului căutător. Poţi căuta doar anumite trăiri şi senzaţii pe care ţi le furnizează începutul relaţiei, un fel de perpetuu erou al Odiseei, genul „Numai drumul e interesant”.

În altă ordine de idei sunt oamenii care confundă iubirea cu simţurile; se aseamănă cumva cu cei de mai sus numai că ei merg mai departe cu aceeaşi persoană; sunt cei care intră destul de des în patologic : li se tocesc repede simţirile în stare normală şi inventează jocuri prin care mentalul şi fizicul suscită senzorialul. Ajung la limite şi le depăşesc sunt un fel de acrobaţi ai sexului şi simţurilor. Ei fac parte din eroii lui Brukner, sunt Marchizii de Sade sau eroii din ”Legături primejdioase”, sunt personajale din filmele cu tematică sau împătimiţii sexului din diferitele culturi cu precădere orientale. În categoria asta intră şi cei care combină jocurile sexului cu cele ale psihicului. Astfel sunt oameni care părăsesc de dragul producerii suferinţei şi se întorc de dragul bucuriei pe care şi-o furnizează alinând acea suferinţă, sau cei care sunt violenţi numai ca să aline apoi, te fac să suferi ca să aibă un motiv bun să te ţină în braţe, să-ţi ofere o pseudo grijă.

Există şi genul Don Juan, genul care iubeşte toţi reprezentanţii sexului opus; mă refer la genul Don Juan în general, el e valabil şi pentru femei. În privinţa bărbaţilor e uşor să-i recunoşti: sunt aceia care iubesc femeia oricum ar fi ea, oricum ar arăta ea, care se bucură de momentele de intimitate cu ea, care o fac să îi iubească în orice condiţii, care lasă în urmă cu uşurinţă orice relaţie şi pe care toate fostele îi iubesc la fel ca la început şi nici una nu are nimic să le reproşeze. Don Juanii sunt altceva decât gigolo; Don Juanii iubesc sincer iubirea, iubesc enorm bucuria femeii care este şi bucuria lor. Gigolo sunt nişte meseriaşi ai iubirii care fac servicii. În ceea ce priveşte don juan-ismul feminin nu cred că există cu aceleaşi implicaţii ca la bărbaţi. Femei care să se bucure doar de orgasmul bărbatului nu cred că există. Dar nu e timpul pierdut pentru nimic. Oricum , orice femeie e datoare să întâlnească o dată în viaţă un don Juan pentru echilibrul ei şi pentru înţelegerea iubirii.

Nu în ultimul rând există categoria celor care cred că iubesc, sunt convinşi chiar de acest lucru dar care nu permit sentimentului să se manifeste: ei iubesc dar au reguli, limite, norme sau pur şi simplu sunt incapabili să simtă ori nici măcar nu îşi doresc. Ei sunt roboţeii, eficienţi şi utili, perfect adaptaţi la o societate tehnicizată.

Cei mai simpatici mi se par aceia care au norocul să fie atinşi de iubire dar par lipsiţi de motivaţie. Nu sunt iubiţi şi suferă din lipsa iubirii, devin foarte iubiţi şi tot suferă : ce să facă cu iubirea asta? Cum să se comporte cu ea? Dacă nu va fi iubirea pe care şi-o doresc, dar şi dacă va fi?

Fiindcă despre Iubire se vorbeşte prea mult în ultima vreme, asta mă face să cred că a început să lipsească. Şi e firesc. Cum iubirea are nevoie de timp, cum se hrăneşte din înţelegere, tandreţe, răgazul de a adulmeca umbra unui sentiment şi de a-l prinde apoi în plinul sufletului , cum este ritual şi complicitate, în graba cu care trăim azi ea se diluează. Poate că ar trebui doar să ne permitem să o simţim şi să ne lăsăm cufundaţi în ea.

IUBIREA este capabilă de orice, cu iubire poţi face minuni. În ceea ce mă priveşte ştiu că iubirea unui om este cel mai frumos dar pe care i-l oferă viaţa, dar că iubirea ce se naşte între doi oameni are sufletul ei propriu cu aripă de dumnezeire şi că împotriva ei nimic nu rezistă.


Trimiteți un comentariu