luni, 30 noiembrie 2009

Crezul unei femei

Cred într-unul Dumnezeu!

Cred în puterea iubirii

Cred în triumful luminii şi în adevăr

Cred în capacitatea omului de a-şi învinge limitele
Cred in puterea gândului bun şi a exemplului
Cred în şansa iluminării
Cred în verticalitate, bun gust şi armonie,
Cred în valoare şi continuitatea ei
Cred în înţelepciunea repetabilităţii
Cred în ieşirea din încremenire
Cred în divinitatea sufletului
Cred în frumuseţea vieţii şi a tot ce există
Cred în dăruire şi în orice creaţie
Cred în minunea întâlnirii!

Cred în puterea iubirii

Cred în triumful luminii şi în adevăr

Cred într-unul Dumnezeu!



miercuri, 25 noiembrie 2009

Metamorfoză târzie

În viaţa mea am fost mereu ceva


Îmi cădea privirea pe soare

Şi soare eram

Ascultam muzica vântului, sau a oamenilor

Şi cântec eram

Am urmărit iubirea păsărilor

Şi iubire am fost

Am simţit inima roşie pulsând

Şi inimă uriaşă m-am făcut

Mi-a plăcut viaţa şi viaţă am dăruit

Am râs din suflet

Am iubit din suflet

Am cântat din suflet

Şi totuşi

Îmi doresc neclintirea

Statuilor din insula Paştelui

Verticalitatea lor

În faţa capriciilor oceanului potrivnic.







vineri, 20 noiembrie 2009

Wild horses

Suntem trăitori într-o perioadă în care avem sentimentul că ne copleşesc multe: cerinţele societăţii, ale familiei, ale rudelor, ale prietenilor, stresul de la muncă, neobosita competiţie socială şi personală, limitele, fricile, toate dorinţele neîmplinite care sfîşie din noi, mai multul, mai binele...


Şi totuşi, în fiecare din noi există nişte cai sălbatici, nişte mustangi care nu se vor lăsa vreodată îmblânziţi. Ei ne dau libertatea de a simţi, de a trăi bucuriile fruste, de a nu uita că suntem din rasa pur sânge: că ştim să trăim prezentul cu bucuria copilului care sfărâmă firul ierbii în dinţi, cu inocenţa senină a azuriului dimineţii, cu limpezimea aerului după ploaie. Că suntem idealişti, şi poeţi, şi naivi, şi dornici de afecţiune, şi iubim aerul răcoros fluturînd pe frunte, şi că ştim că TRĂIM, că ne lăsăm „mintea să coboare în inimă” aşa cum ne îndemna Iisus.

Suntem caii liberi care-şi iau porţia de „jar”. Libertatea este în noi, în fiecare şi chiar dacă nu este absolută nu avem dreptul să uităm de ea, să o acoperim cu cenuşa regretelor, a frustrărilor, cu zaţul nemulţumirilor.

Mulţi dintre noi suntem încă mânji, însă truda zilnică nu ar trebui să ne pună zăbala ci dimpotrivă, să ne dea avânt. Ar trebui să simţim viaţa ca pe un galop liber de la o pajişte la alta şi să ne lăsăm coama liberă.

Ţine doar de noi să nu lăsăm căpăstrul să ne orbească.
http://www.youtube.com/watch?v=XplOk3Do9Gg&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=LR83mG3Ojp4&feature=related





luni, 16 noiembrie 2009

A messui- messuire, a netui-netuire

Scriu acest text pentru a puncta aniversarea unui an de messuire... mai precis, anul trecut pe 15 noiembrie am decis sa intru pe net pe unul din site-urile de socializare. Mi-am activat un cont şi am început să cunosc oameni. Sunt o persoană deschisă la minte (cum spune englezul) aşa că nu am avut nici o problemă să discut cu tot felul de oameni.

De obicei, la o aniversare apare inevitabil şi un moment de retrospecţie. Pot afirma că acest an de messuire m-a învăţat multe lucruri despre mine şi despre oameni, lucruri pe care, paradoxal nu le înţelesesem din realitate.

Am învăţat că real sau virtual viaţa are aceleaşi ingrediente şi asta nu pentru că aşa e viaţa ci pentru că indiferent unde eşti duci cu tine sentimentele pe care le trăieşti: bucuria, tristeţea, speranţa, dezamăgirea, iubirea, compasiunea ,frustrarea sunt aceleaşi. Ele sunt mereu în noi. Un om sau o situaţie le poate scoate la iveală dar depinde doar de tine cât de intens vrei să le simţi sau cât de mult le laşi să se dezvolte.

Am învăţat despre mine că nu oamenii erau aceia care stăteau la baza stărilor mele cele mai negre, ci situaţiile care se creau şi am înţeles că pot ieşi din situaţii în mai multe feluri şi că şi aceste feluri se învaţă.

Am învăţat că dincolo de păcate, de sfaturi , de feng shui, de mantre există un echilibru pe care prin alegerile noastre e posibil să îl stricăm , dar că avem mereu a doua şansă şi că există gesturi, cuvinte, trăiri care pot reface echilibrul.

Am învăţat că realul este o proiecţie a minţii noastre şi că dincolo de simţuri, prin minte poţi să simţi realul chiar fizic. Şi mai ştiu acum că nu oamenii ne fac să suferim, sau ne fac rău ci NOI prin felul cum reacţionăm. Am aflat că pot alege să fiu rănită sau pot alege să fiu senină după orice fel de gest al altcuiva.

Am învăţat că nimeni nu mă poate forţa să fac ce nu vreau şi că tot ceea ce mi se întâmplă este ca urmare a disponibilităţii mele pentru acel lucru. Asta m-a învăţat cel care a rămas prietenul meu de atunci , mi-a zis : „Oana, eşti la tine acasă, nu o să te forţeze nimeni să vorbeşti, să fii disponibilă, să fii la dispoziţie dacă nu vrei.”

Am învăţat că există un timp pentru toate şi că net-ul mai mult ca orice altă situaţie te ajută să înţelegi importanţa comunicării, a cuvintelor greşit înţelese, chiar a modului cum văd oamenii sensul aceleiaşi propoziţii.

Am învăţat ce forţă se naşte când doi oameni vor acelaşi lucru în acelaşi timp şi cât de bine îi e sufletului când găseşte altul pe măsura lui. Am învăţat că iubirea între doi oameni nu este să ne sprijinim unul pe altul ci să ne creştem forţa unul altuia.

Am învăţat să-mi cunosc limitele mai bine, să mi le accept – am învăţat ce înseamnă să mă iubesc pentru a putea dărui iubire şi că dincolo de wireless există un alt suflet care are fereastra deschisă spre tine. 

Am învăţat că pe net poţi face tot ce doreşti, ca şi în viaţă şi că poţi alege cum să trăieşti net-ul: îl poţi lăsa să te domine sau îl poţi face să fie în folosul tău. Chiar dacă sunt tot felul de capcane, poţi alege să trăieşti frumos oriunde: în real, în virtual, în vis, în viaţă: ORIUNDE.

Pentru mine un an de net a fost plin: am trăit de toate şi am învăţat multe. Şi am înţeles şi mai bine ce înseamnă „Mai presus de toate , fii ţie însuţi credincios.”

La bună messuire, netuire şi pe curând.



joi, 12 noiembrie 2009

OMmm..

Ieri am găsit pe un blog acest site care conţine mantra sacră Aum cântată de Dalai Lama.


Este „ tristă şi frumoasă„ cum spune fiica mea cea mare. Nu a fost înregistrată spre comercializare ci numai pentru a fi transmisă.



O transmit şi eu cu multă dragoste.

http://www.godslovelightonearth.com/OMmm.htm

\

duminică, 1 noiembrie 2009

DE CE ?



Se spune că e bine să îţi repeţi cât mai des această întrebare şi să o adresezi oricui atunci când nu găseşti singur un răspuns. Se spune că e o dovadă de înţelepciune să recunoşti că nu ştii şi să apelezi la ceilalţi. Sentimentul pe care îl trăieşti când umbra răspunsului îţi adastă în minte este inegalabil...cel puţin pentru mine, fiecare răspuns, fiecare gând inspirat îmi produce o bucurie unică.

Ca mamă şi ca dascăl am auzit multe DE CE-uri în viaţa mea şi am căutat să găsesc răspunsuri înţelepte în funcţie de situaţia şi vârsta celui ce mă întreba.

Aş putea să le încadrez chiar într-un tipic şi să le clasific după efectul pe care l-au avut asupra mea şi asupra atmosferei respective; astfel am cunoscut de ce-uri nostime sau ghiduşe; de ce-uri neliniştite sau înfuriate; de ce-uri ambiţioase ori sâcâitoare; de ce-uri melancolice sau triste; de ce-uri pasionale nu prea am cunoscut şi deloc de ce-uri pline de ură. Mi-e dor de un de ce de început şi de un de ce a mirare.

Spun toate astea pentru că De Ce –urile au trecut felurite prin viaţa şi mintea mea, însă două dintre ele au rămas ca o cicatrice care nu vrea să se închidă. Aşa că am să vi le transmit poate veţi găsi vreun răspuns în unul din cazuri .

Prima situaţia a fost în 2005 când eram cu un grup de adolescenţi în Franţa, la Cite des sciences et de l’Industrie. Acolo am participat şi la nişte ateliere de lucru pe teme deja stabilite anterior. Animatorii francezi lucrau cu grupul nostru şi cu un alt grup italian. Erau intrebari despre tot feluri de lucruri. Italienii mai stiau raspunsurile. Noi, profesorii romani stiam dar nu pentru ca le-am fi invăţat vreodată la şcoală ci din lecturile noastre. Elevii noştri însă au răspuns puţin.

După atelierele respective, una dintre elevele noastre, avea atunci 17 ani, ne-a intrebat : „Eu de ce nu ştiu toate astea, că am învăţat mereu, mi-am făcut temele, am fost o elevă silitoare. Ce puteam face altceva?”

Întrebarea ei m-a surprins şi mi-a lăsat o undă de implacabil. Nu ştiu nici acum să răspund.

A doua situaţie s-a întâmplat acum câteva zile. Prietena mea din facultate trece acum printr-o perioadă mai dificilă. Într-o seară când discutam noi de toate cele , imi zice brusc: „Măi, acum ştiu şi cum să iubesc, ştiu să gătesc, ştiu cum să fac un bărbat să nu se plictisească, ştiu să nu fiu cicălitoare, ştiu o mulţime de lucruri, am 42 ani şi sunt singură. DE CE?”



Nu ştiu de ce atunci când facem toate lucrurile necesare pentru a ajunge la un rezultat, nu se întâmplă. Nu am ştiut în nici unul dintre cazuri ce să zic, nu vorbesc de răspuns ci pur şi simplu amuţisem. Nu ştiu de ce e aşa şi cum ar putea fi altfel.

Singurul lucru pe care îl ştiu în situaţiile respective este că pot să stau alături şi să ascult. Şi să înţeleg frământarea celuilalt.