duminică, 1 noiembrie 2009

DE CE ?



Se spune că e bine să îţi repeţi cât mai des această întrebare şi să o adresezi oricui atunci când nu găseşti singur un răspuns. Se spune că e o dovadă de înţelepciune să recunoşti că nu ştii şi să apelezi la ceilalţi. Sentimentul pe care îl trăieşti când umbra răspunsului îţi adastă în minte este inegalabil...cel puţin pentru mine, fiecare răspuns, fiecare gând inspirat îmi produce o bucurie unică.

Ca mamă şi ca dascăl am auzit multe DE CE-uri în viaţa mea şi am căutat să găsesc răspunsuri înţelepte în funcţie de situaţia şi vârsta celui ce mă întreba.

Aş putea să le încadrez chiar într-un tipic şi să le clasific după efectul pe care l-au avut asupra mea şi asupra atmosferei respective; astfel am cunoscut de ce-uri nostime sau ghiduşe; de ce-uri neliniştite sau înfuriate; de ce-uri ambiţioase ori sâcâitoare; de ce-uri melancolice sau triste; de ce-uri pasionale nu prea am cunoscut şi deloc de ce-uri pline de ură. Mi-e dor de un de ce de început şi de un de ce a mirare.

Spun toate astea pentru că De Ce –urile au trecut felurite prin viaţa şi mintea mea, însă două dintre ele au rămas ca o cicatrice care nu vrea să se închidă. Aşa că am să vi le transmit poate veţi găsi vreun răspuns în unul din cazuri .

Prima situaţia a fost în 2005 când eram cu un grup de adolescenţi în Franţa, la Cite des sciences et de l’Industrie. Acolo am participat şi la nişte ateliere de lucru pe teme deja stabilite anterior. Animatorii francezi lucrau cu grupul nostru şi cu un alt grup italian. Erau intrebari despre tot feluri de lucruri. Italienii mai stiau raspunsurile. Noi, profesorii romani stiam dar nu pentru ca le-am fi invăţat vreodată la şcoală ci din lecturile noastre. Elevii noştri însă au răspuns puţin.

După atelierele respective, una dintre elevele noastre, avea atunci 17 ani, ne-a intrebat : „Eu de ce nu ştiu toate astea, că am învăţat mereu, mi-am făcut temele, am fost o elevă silitoare. Ce puteam face altceva?”

Întrebarea ei m-a surprins şi mi-a lăsat o undă de implacabil. Nu ştiu nici acum să răspund.

A doua situaţie s-a întâmplat acum câteva zile. Prietena mea din facultate trece acum printr-o perioadă mai dificilă. Într-o seară când discutam noi de toate cele , imi zice brusc: „Măi, acum ştiu şi cum să iubesc, ştiu să gătesc, ştiu cum să fac un bărbat să nu se plictisească, ştiu să nu fiu cicălitoare, ştiu o mulţime de lucruri, am 42 ani şi sunt singură. DE CE?”



Nu ştiu de ce atunci când facem toate lucrurile necesare pentru a ajunge la un rezultat, nu se întâmplă. Nu am ştiut în nici unul dintre cazuri ce să zic, nu vorbesc de răspuns ci pur şi simplu amuţisem. Nu ştiu de ce e aşa şi cum ar putea fi altfel.

Singurul lucru pe care îl ştiu în situaţiile respective este că pot să stau alături şi să ascult. Şi să înţeleg frământarea celuilalt.
Trimiteți un comentariu