joi, 23 aprilie 2009

Nu schimbaţi canalul până nu apare criminalul

Mi se întâmplă să îmi las privirile să alunece fără vreo intenţie pe paginile vreunei reviste oarecare şi la un moment dat, un titlu sau un rând citit să îmi rămână sudat în minte. Gândurile mele îl preiau atunci şi îl observă curioase, îl repetă în ecouri interne până când seduse, cuvintele citite îşi dezvăluie sclipiri inedite.

N-aş fi crezut ca cele şapte cuvinte din titlul acestui articol să parcurgă toate etapele. Mintea mea le-a îmbrăţişat instantaneu şi s-a pregătit de ceremonialul descoperirii şi al dezvăluirii. A fost mai întâi sentimentul că e ceva altfel acolo, un sens ce aşteaptă să se dezvăluie. Şi ele, cuvintele doreau să se arate. Atunci gândurile încurajate, le-au zâmbit. Şi au primit un zâmbet în schimb.

Apoi a început ritualul continuităţii: revenirea repetată, mai întâi sporadică, apoi tot mai insistentă asupra lor. Prietenii şi-au spus şi ei părerea asupra sensurilor, şi în mod inconştient au potenţat sau au făcut să se clatine interesul de la început.
A urmat perioada de linişte, de contemplare. Gândurile mute, stăteau aşezate în faţa cuvintelor şi le priveau cu intensitate, căutând înţelesuri ce se voiau descoperite. Precum Brâncuşi care stătea ore în şir privind bucăta de piatră pentru a descoperi forma si sufletul statuii ce se ascundea înăuntru.
Gândurile au parcurs perioada contemplării mute, până au simţit că intră în cuvintele din faţa lor, fiinţând odată cu ele. Şi atunci când au trăit liniştea şi bucuria transformării li s-a permis să vadă... şi aripa dezvăluirii a bătut uşor... rar... cu foşnet melodios provocând o bucurie nouă, profundă, durabilă.

„Nu schimbaţi canalul până nu apare criminalul”!
Zappăm prin viaţă, schimbăm des şi fără motiv serios, nu ne permitem să trăim până la capăt o situaţie, un job, o căsnicie, un sentiment, o prietenie, o iubire... ne hrănim cu frânturi şi suntem nemulţumiţi. Credem că ştim deja ce trebuie de fiecare dată şi creăm ades nefirescul.

Ele, toate care sunt, au deja în interior un sens, o formă a lor. Trebuie să avem răbdare ca să ni se dezvăluie firescul lor. Doar graba noastră le mutilează, nerăbdarea noastră le dă alte contururi în care nu se potrivesc, şi atunci apar împotriva firii, la netimpul, absurdul, grotescul.

vineri, 10 aprilie 2009

Dragostea lebedei

„Şi iar a venit primăvara,
Şi iar ne minţim că-i frumos
Şi frunzele iar urcă scara
Şi-i verde pământul pe jos”

Aprilie din nou... şi iar primăvară. Ascult sentimentele păsărilor în undele ce traversează aerul şi urmăresc seva florilor în drumul lor spre soare... mă uit lacom spre cer să văd fracurile negre de rândunele... o veche superstiţie de puştoaice spune că primele rândunele vazute anunţă dragostea de peste vară: dacă vezi una înseamnă că vei fi singură... dacă vezi două vei fi lângă iubitul tău... mai apoi am aflat că dacă vezi mai multe vei fi alături de prieteni. Mă amuză jocul de-a căutatul semnelor în albastrul cerului... Şi mă fascinează cu aceeaşi mirare dintâi drumul rândunelelor, navetă bianuală între două lumi.
Niciodată nu am ştiut care este momentul când decid să plece fie într-un sens, fie în celălalt. După cum niciodată nu am înţeles de ce se întorc dacă acolo unde merg este mereu cald şi frumos. Poate că e iubirea care le cheamă înapoi: aici au clădit primul cuib, aici au avut primii pui. Văzută din perspectiva rândunelelor, iubirea pare o anume căldură a soarelui, o anume adiere, o anume parte de cer, o anume simfonie a florilor. Iubirea pentru ele este TRADIŢIA, sunt RĂDĂCINILE.
***
Şi apoi mă gândesc la albatroşii care străbat distanţe nemărginite pentru a ajunge pe o insulă stâncoasă sperând a-şi găsi perechea. Din înaltul cerului, aidoma avioanelor înaintea aterizării, albatrosul vede doar o fărâmă de sol pe care nu trebuie cu nici un chip să o rateze. În caz contrar trupul său va fi strivit de stânci şi va jalona picajele greşite. Din perspectiva albatroşilor, iubirea reprezintă garanţia însăşi a VIEŢII.
***
Adolescentă fiind stăteam ceasuri întregi în spatele ferestrei închise şi urmăream perpetua caznă a unui guguştiuc decis în a-şi clădi cuibul pe tabla de la geamul meu. Sisiful înaripat îşi aducea rămurele, bucăţi de sârmă, capete de sfoară, pe care le aşeza cu mare migală într-un artizanat efemer căci tabla înclinată reprezenta fundaţia cea mai instabilă pe care şi-ar fi putut-o alege. Mă uitam mirată la încercările repetate ale păsării, întrebându-mă ce o făcea să continue. Era clar că niciodată cuibul nu avea să fie terminat şi cu toate astea pasărea, dintr-o îndârjire ancestrală nu renunţa. Indiferent de vreme repeta aceleaşi gesturi, căuta bucăţi de aceeaşi mărime, le aşeza uşor împletit până când forma cuibului abia întrezărită se prăbuşea în gol. Pasărea calmă se reapuca apoi de construit... Din perspectiva guguştiucului adolescenţei mele iubirea este DATORIA.
***
Uneori, când mă aflu în preajma iubirii oamenilor mă miră sentimentele cu care aceştia o trăiesc mai devreme sau mai târziu: rutină, plictis, indiferenţă, resemnare, chiar ură în forme extreme. Şi atunci mă duce gândul la lebede. Fie albe, fie negre, lebedele sunt singurele păsări care îşi trăiesc viaţa lângă acelaşi partener, ba mai mult se împerechează cu un singur partener de-a lungul vieţii. Sunt şi legende care povestesc cum după dispariţia unuia dintre parteneri, celălalt nu i-a supravieţuit mult timp. Şi mă întreb cum ştie ea, lebăda, să poarte misterul îndrăgostirii de-a lungul întregii vieţi. Din perspectiva lebedelor, iubirea este IUBIRE.