luni, 31 august 2009

Ploua

Ploua; toamna...privesc ploaia si as vrea sa spun  tot ce imi inspira ea insa exista deja cineva care a facut-o si cu mult mai bine. Voi transcrie poezia care imi locuieste mintea de cate ori ploua ca acum, la inceput de toamna:




Ana Blandiana

Descântec de ploaie



Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,

Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,

Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.

Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",

E urât şi poate nici nu e adevărat,

Dar lasă-mă atunci când plouă,

Numai atunci când plouă,

Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă

Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt

Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu

Eşti departe plecat şi eu te aştept,

Şi tu ştii că te-aştept,

Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept

Şi totuşi aştept.

E-n aer miros de dragoste viu,

Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,

Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,

Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,

Şi eu te aştept.

Doar tu ştii -

Iubesc ploile,

Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

duminică, 30 august 2009

De ce femeile işi schimbă părerea despre bărbatul lor, după un timp ?

De obicei dimineaţa mă instalez comod cu ceaşca de cafea aburind şi îmi citesc mesajele de pe mail. Este micul meu ritual matinal. Astăzi, printre mesaje văd un topic cu titlul de mai sus pe un site cu nume de actriţă celebră.
Nu scriu pe forumuri, dar subiectul mi-a adăstat în minte mai mult decât altele şi am decis să răspund provocării de a căuta o variantă posibilă.
Obişnuiesc să asociez evoluţia unei relaţii cu perioada de gestaţie a unui copil. În ambele cazuri sunt mai multe tipuri de parteneri.
Mai întâi este  genul cuplurilor luate pe nepregătite, li s-a întâmplat pur şi simplu, şi atunci sunt duşi de relaţie până când devine evident că era sortită eşecului din start. Uneori intră şi într-o căsnicie, alteori renunţă la timp, dar mai devreme sau mai târziu se despart. Este relaţia imatură.
În alte situaţii, numai unul dintre parteneri se implică. La fel ca la sarcină, după aruncarea seminţei, poate urma o perioada de nedumerire, la care cei doi reacţionează diferit: unul duce mai departe singur relaţia în timp ce partenerul dispare periodic din diverse motive: e nepregătit, e speriat, e nepăsător, e imatur, etc. Şi în situaţia asta relaţia este în pericol de avort oricând, sau poate să ajungă la termen dar cu frustrări enorme pe parcurs ce duc inevitabil la finalul anunţat cu mult înainte. Este relaţia crispată, sau cu handicap sever.
Există apoi situaţia în care debutul relaţiei este destul de fragil, dar pe măsură ce timpul trece, el sau ea se implică tot mai mult, devine o prezenţă constantă, uneori sufocantă. Aici depinde cât de mult este celălalt legat de libertatea personală, cât de mult doreşte această prezenţă, sau cât este de sigur pe sine, de încrezător. Dacă nu îl deranjează, e posibil ca relaţia să dureze mult după „majorat”. Este relaţia incubator.
Din altă perspectivă, există modelul cuplurilor care se implică încă de la începerea gestaţiei, în mod constant în grija pentru binele relaţiei. Îşi completează rolurile, se bucură mereu de relaţia lor, devin tot mai frumoşi pe măsură ce ea creşte. În momentul „naşterii” se dovedeşte că au conceput un fruct sănătos, aproape de perfecţiune. Este relaţia sincronă.
În fiecare din situaţiile de mai sus cei doi ştiu chiar şi inconştient ce tip de relaţie au, dar din motive diferite nu acceptă realitatea sau nu o asumă.
Prin urmare, părerea mea despre titlul de mai sus este următoarea: femeile nu îşi schimbă părerea despre bărbatul lor, soţ, iubit sau prieten, ci acceptă la un moment dat ceea ce li se arăta sporadic şi refuzau să vadă ca fiind realitatea. Interesant ar fi de întrebat ce anume le face pe ele sau pe ei să accepte ceea ce refuzau altădată.

vineri, 28 august 2009

„Amintiri nu are decât clipa de acum...”

Amintiri nu are decât clipa de acum imi repet mereu, cu versul lui Nichita atunci când ma nedumireşte timpul.
Viaţa unui om la fel ca orice fruct se coace în timp. Timpul ne însoţeşte precum un alter ego faţă de care avem sentimente opuse: fie nu îl simţim , fie ne doare trecerea lui. El, Timpul ,este egal sieşi , este poate singura prezenţă din viaţa omului care este constantă. Atât cât există în sine, el este acelaşi; trecerea prin noi, prin fiinţa noastră îi dă mlădieri şi atunci devine fie molcom şi leneş; fie iute şi agitat , fie cadenţat. Raportarea noastră la el este diferită de la o vârstă la alta. Pe toţi ne-a surprins ziua imens de lungă din copilărie şi anul cumplit de scurt de la maturitate. Toţi am simţit măcar o dată nevoia să spunem „Oh ,clipă, mai stai!” sau ne-a durut până la scrâşnet lentoarea grea ca plumbul a unei secunde nedorite.
Ce mi se pare mai interesant este ca Timpul are o calitate unică şi anume: devine mai prezent în mintea şi în procupările noastre cu cât trece mai mult, cu cât ne obişnuim cu el. Copii ai schimbărilor actuale apreciem noutatea, suntem atraşi mereu de alte şi alte perspective pe când Timpul devine tot mai prezent în noi cu cât a stat mai mult în noi.
Se spune adesea că omul traversează anumite crize de-a lungul existenţei lui. Ţin minte că la 30 ani aşteptam să simt criza de parcă era vorba de eclipsă sau de un fenomen natural anunţat. Tot anul ăla de la 30 ani am fost atentă dacă apare criza. M-a mirat că mă simţeam la fel ca la 29 sau ca la 28 ani.
La 40 ani, avertizată de cu 10 ani în urmă am fost mai puţin atentă la criza des pomenită şi ea. Ba unii cunoscuţi cărora le-am împărtăşit nedumerirea mea au ţinut să mă lămurească: la 30 ani e criza femeilor, la 40 ani e cea a bărbaţilor. DAAAA? M-am mirat eu, nespus. Eu ştiusem doar despre unele probleme legate de oarecare...pauză care sunt specifice ambelor sexe, respectiv meno...sau andro...
Oricum, un lucru ştiu sigur că la 40 ani am avut ca o inspiraţie, mi-a fost îngăduit să înţeleg faptul că timpul este cel mai bun prieten al meu şi al nostru în general. Privind în urmă am văzut cum doar el mi-a adus răspunsuri la multele întrebări rămase, cum doar el mi-a adus alte şanse ca să îmi îndrept greşelile, cum doar în TIMP a crescut un copil în mine şi abia acum am înţeles cum doar în timp poţi găsi sentimente noi acolo unde credeai că nu mai e nimic in plus. 
Mi se întâmplă să atribui imagini în mintea mea unor noţiuni abstracte. Demult obişnuiam să îmi imaginez zilele săptămânii, care nu aveau forme concrete dar aveau sigur culori şi ajunsesem să le văd în culori care reprezentau sufletul cu care le parcurgeam. Sigur marţi era albă pufoasă, vineri galben auriu iar duminica era cea mai strălucitoare , de un auriu orbitor incandescent.
Dacă cineva mi-ar cere să îi zic cum văd timpul iconografic în mintea mea aş spune că este ca o stea: ea e mereu acolo, uneori o vedem alteori uităm de ea, câteodată o privim cu insistenţă, se întâmplă să o şi căutăm şi să nu apară.
La 40 ani nu o mai caut cu insitenţă, nu mă sperii când nu o zăresc şi că s-ar putea să nu mai fie,ci o contemplu. Aştept să văd cum apare de fiecare dată, ce nuanţe îmi arată şi atunci când am răgaz savurez şi mă afund în trecerea sa lină.
Tata obişnuia să spună „ai încredere în steaua ta; e o stea pentru fiecare” ; de atunci  îmi plac stelele şi timpul până la ele.

marți, 25 august 2009

Gânduri

Jumătatea mea= bărbatul care are nu răspunsul la întrebările mele despre ale vieţii ci aceleaşi întrebări ca şi mine şi alături de care voi parcurge calea pentru aflarea răspunsurilor.

Iubirea= desăvârşirea sufletului.

Suferinţa= încercarea vieţii prin care trece trupul, sufletul sau spiritul omului şi care, aşa cum zicea  Nietzsche, dacă nu te doboară, are ca urmare trecerea pe o treaptă superioară a existenţei acelei fiinţe. Din suferinţă omul iese mai puternic prin purificare şi totodată prin depăşirea limitelor personale.

Minciuna= frica materializată în cuvinte.

Extazul=  manifestarea rămăşiţelor juvenile ale sufletului matur.

Adevărul= valoarea supremă a tot ce există.

Viaţa= calea spre adevăr.

Copiii= fructele din pomii adevărului.

luni, 24 august 2009

EU

În diferite împrejurări mi s-a cerut în mod direct să vorbesc despre mine. Deşi sunt o persoană care se confesează cu uşurinţă, reţin sentimentul de neputinţă şi senzaţia de vid mental atunci când trebuie să dau curs unei astfel de cereri. Îmi vin apoi în minte vorbe sau sintagme care mă ilustrează la modul foarte general, la fel cum a fost şi cazul alăturat: sunt un om între oameni, şi sunt în tot atâtea feluri câţi oameni mă cunosc. Unii văd partea din mine care le seamănă, alţii dimpotrivă, cea care este opusul lor; unii mă plac aşa cum sunt, alţii vor să mă schimbe; unii mă iubesc, altora le sunt antipatică; puţini sunt cei care ştiu mai multe despre mine. Impresia generală este că sunt încadrabilă într-un anumit tipar şi lumea grăbită să pună etichete nu caută mai adânc.
Am să vorbesc acum despre EU aşa cum m-am văzut în timp, când subiectul ăsta nu mi se părea banal.
De multă vreme am înţeles că sunt EU , adică un amestec de Efemer şi Universal. Vanitatea vârstei mă făcea să îmi doresc să măresc cât mai mult partea de universal din mine, să obţin glorie. Am aspirat către homo universalis, către Renaştere şi elitele româneşti din perioada interbelică. Mă supăram că m-am născut fată, îmi negam femininul şi căutam tocmai în el lipsa geniului care devenise evidentă. Am citit mult, tot ce îmi pica în mâini, din dorinţa de autodepăşire. În 1989 aveam 21 ani şi sentimentul că pierdusem startul, că altfel ar fi stat lucrurile dacă aş fi avut acces la timpul potrivit la educaţia pe care mi-o dorisem. Tot dorinţa asta m- a făcut să tânjesc mult timp după un bunic (Nu am cunoscut-o decât pe mama mamei); imaginea bunicului care trebuia să fi fost cu barba albă şi obligatoriu foarte înţelept şi blând, m-a urmărit până după încheierea adolescenţei, ca o necesitate a mentorului. Mereu m-au fascinat oamenii inteligenţi şi în special bărbaţii geniali cu care îmi doream să semăn.
Apoi, într-o zi mi-am văzut limitele: şi fizice şi mai ales pe cele intelectuale. Am înţeles că pentru bunul trai ulterior trebuie să le accept şi să îmi caut idealuri realiste. Aceasta mi se pare şi acum dificil. Andrei Pleşu spunea că un om în viaţă trebuie să-şi găsească un „centru, o axă, care să-i organizeze toată mişcarea lui spirituală şi vitală”. Sunt la o vârstă adultă şi tot nu am un centru. Asta îmi dă fiori. Am sentimentul că intru în patologic, că am mai multe „centre” care mă fac să mă risipesc în multe direcţii; rămâne năzuinţa către rutina care duce tot mai aproape de împlinirea idealului identificat. Cu toate astea, ca să îmi păstrez luciditatea, fac uneori un exerciţiu care îmi arată ce contează cu adevărat pentru mine în anumite momente ale vieţii: exersez perspectiva morţii şi văd ce mă doare din ce consider că ar rămâne nerezolvat. În acea direcţie mă concentrez apoi.
Am cunoscut însă rutina care dă nevroze; rutina activităţilor care, făcute împotriva dorinţelor intime duce la o înstrăinare de EU. Nici o parte nu e mulţumită cu adevărat şi amândouă ajung să se revolte. Am trăit, precum în filosofia lui Camus, perioada Omului Absurd. Omul care trăieşte într-un mod şi într-un mediu care nu-l reprezintă, care îl împinge spre limitele suportabilităţii lui şi atunci, când e aproape de capăt trece la etapa superioară, aceea a Omului Revoltat – acesta acţionează ca să îşi schimbe direcţia, ca să îşi găsească matca, sau poate „centrul”.
În ultima vreme am descoperit frumuseţea femininului din mine. De mult timp mă plăceam,de când am devenit mamă, ca pe un prieten drag, dar femininul îmi era încă necunoscut. Mă bucur că sunt FEMEIE. Sunt mulţumită că nu sunt bărbat; mi se pare şi mult mai greu.
Mă întreb acum mai ales cum aş fi putut iubi bărbaţii şi în acelaşi timp femininul pe care îl simt când iubesc, dacă nu aş fi fost femeie? Iubirea, ea, a rămas din gloria Universalului la care visam odată. Am înţeles că iubirea este acea formă de nemurire la care are acces oricine. Prin iubire omul se desăvârşeşte şi întră în transcendent. Prin iubire găseşte răspunsul la toate care îl subjugă.
Iubirea este cel mai frumos dar oferit de Dumnezeu sufletului omenesc şi am învăţat să mă bucur şi să mulţumesc pentru el.

luni, 17 august 2009

A summer morning in the Universe

Mergea ca de obicei pe drumul spre job. Era o dimineaţă de vară însorită. Străzile erau proaspete, cerul senin, aerul răcoros.
Iubea dimineaţa şi îi plăcea şi drumul acela, mersul matinal o însufleţea şi îi fluidiza energiile în înconjurător. Avea fusta lungă ce îi ondula pe şolduri la fiecare pas, sandalele joase cu barete vişinii şi bluza ce îi lăsa umerii arămii în bătaia vântului.
Se simţea bine; îi plăcea ce face, îi plăcea de ea şi de ceea ce vede. Era fărâmă de cosmos luminoasă. Mergea gândindu-se la dorul de iubirea ei când a înţeles că preţ de câteva secunde dispăruse din real. Uneori are acest obicei de a vizualiza în minte scene care şterg realul din simţuri. Şi-a revenit repede şi a simţit cum prin stânga ei o depăşeşte un bărbat. Mergea uşor cadenţat cu un pas puţin mai alert decât al ei. A surprins-o distanţa la care a trecut pe lângă ea. Deşi trotuarul era liber în clipele acelea, a trecut depăşind-o atât de aproape încât a întors-o din visarea ei, simţindu-se deodată învăluită. A devenit atentă la el. Era un bărbat puţin mai tânăr, zvelt, nu cu mult mai înalt decât ea, brunet, tuns scurt. Nu avea nici un bagaj. Îl privea curioasă când a văzut cum, uşurel , îşi întoarce capul şi o priveşte direct în ochi. Atunci l-a privit şi ea şi a simţit cum se topeşte şi dispare tot ce e în jur, cum corpul îi devine de plumb şi cum respiraţia riscă să se oprească într-o inimă devenită nemăsurat de mare agăţată de privirea aceea. Era surprinsă de violenţa trăirilor, era cumva infricoşată şi a intrerupt brusc contactul vizual. A privit în altă parte în timp ce corpul revenea încet la ritmurile obişnuite. Bărbatul a mai privit de câteva ori înapoi dar nu s-a mai realizat acea atracţie teribilă. Devenise un trecător oarecare. Apoi a cotit-o spre stânga şi a dispărut pentru totdeauna.
Fusese ca o descărcare electrică, ca un arc voltaic ţinut în viaţă de cele două perechi de ochi. Nu a existat decât un timp infinit de mic, nu s-a făcut nici un gest, nu s-a spus nici un cuvânt dar şi acum, când retrăieşte acele secunde are sentimentul de topire, de fuziune.
Nicicând nu s-a simţit fărâmă de cosmos ca în dimineaţa aceea.
14 august 2009

sâmbătă, 15 august 2009

Daniel


Se întâmplă ca în viaţa noastră să avem de-a face cu persoane care poartă acelaşi nume, ele să ne însoţească o perioadă sau să rămână pentru toată viaţa alături de noi. În cazul de faţă este vorba de relaţia ei cu barbaţii cu numele Daniel. Cu fiecare dintre ei a parcurs o iniţiere sufletească, cu fiecare a trăit ceva unic.
Ea este adult şi are în inimă încă multă iubire. Ştia că mai are multe de învăţat şi de oferit în momentul în care a decis să facă gestul acela. Cei din jur o priveau miraţi şi nedumerirea aceasta a făcut-o şi pe ea să se întrebe DE CE? Acum, chiar dacă nu are încă răspunsul deplin, ştie că oamenii se pot întâlni dincolo de firesc. Ştie că iubirea este miracol.
Al patrulea Dan a învăţat-o importanţa atingerii umane. Deşi a trecut prin multe intâmplări în viaţa ei, deşi a cunoscut destui oameni, mereu a tânjit după o asemenea apropiere. Totul a început cu nişte săptămâni în urmă , când a ajuns fără să vrea în locul acela şi s-a decis brusc să întrebe dacă e nevoie de ea acolo pentru două săptămâni. Oamenii au fost amabili şi au decis ca ea să revină luna următoare. I-au prezentat clădirea, personalul, specificul activităţii lor. Au dus-o şi la cei zece cu care urma să lucreze. Nici unul dintre ei nu are familie pe care să o cunoască şi care să îl accepte. I-a vazut pe toţi dar nu i-au zis nimic special în suflet. A ajuns apoi la el...la al patrulea Dan din viaţa ei.
„ Primul gest a fost de recul în faţa corpului nefiresc de diform. Ceea ce iţi atrage privirile mai întâi este capul imens, apoi remarci trupul firav, străveziu. În mod cert nu este un om normal trupeşte. Am rămas puţin în dreptul patului său, timp în care să primesc explicaţiile succinte despre el: numele şi problemele sale. L-am privit fără să îl văd prea bine pentru că ochii nu mi se dezlipeau de pe imaginea capului aproape grotesc. L-am salutat şi i-am atins mâna în semn de bun găsit. Atunci mi-a luat mâna în a sa, şi mi-a dus-o acolo unde voia să fie mângâiat. Direct pe cap. Deşi acolo nu l-aş fi atins niciodată din teama de a nu-i face rău m-a surprins veselia lui când mi-a simţit mângâierea. Atunci am zâmbit şi eu. I-am promis că voi reveni la data convenită.”

Acasă intâmplările s-au succedat. A trecut termenul indicat. La un moment dat s-a gândit dacă face bine, plecând şi lăsând familia pentru două săptămâni deoarece mulţi au încercat să o întoarcă din decizia ei, dar în final a ştiut că trebuie să facă asta.
Şi s-a întors acolo. Cei zece sunt oameni care trăiesc în altă formă a realului. Sunt copii între 4 şi 15 ani care nu ştiu de Barbie, nici de telefoane mobile, nici de televizor, nici de calculator. Nu au mers niciodată pe o bicicletă, nu au fost la şcoală, nu au mâzgălit nimic pe hârtie, nu pot ţine un creion, nu pot mânca singuri; nu au citit niciodată vreo poveste, nu au vazut niciodată vreun film; unul nu vede, altul e surd, câţiva nu aud din cauza autismului, trei pot merge dar susţinuţi, nici unul nu vorbeşte. În plus fiecare are şi alte afecţiuni mult mai grave, handicapuri severe. Fiecare trăieşte într-o lume la care noi nu avem acces. Şi dintre toţi doar el, Dan (Dănuţ) este mai mult omenesc decât şi-ar fi putut ea imagina.
„Prima dată m-a uimit să aflu că este mai mare decât crezusem. Trupul firav arată ca al unui copil de 5 ani. Are deja 15. Apoi, în fiecare zi m-a făcut să descopăr altceva şi până la urmă am dorit să învăţ să îmi arăt bucuria când primesc ceva ce-mi place, aşa cum râde el din suflet cu un râs cristalin la gustul de dulce; să pot să am răbdarea lui de a trece prin monotonie; să am inteligenţa lui de a găsi soluţii pentru propria alinare; să ştiu să cer şi să ofer mângâieri cu gesturi unice aşa cum o face el; să pot să îmi luminez figura cu un zâmbet care să şteargă îngrijorarea celuilalt; să pot spune „Te iubesc” fără cuvinte şi celălalt să înţeleagă. Ştie că poate fi dificil să lucrezi cu el: să îl schimbi, să îl îmbraci, să îl speli, să fie hrănit; şi atunci vine în întâmpinare: ridică picioarele ca să fie schimbat de haine, pentru că diformitatea nu permite să fie îmbrăcat peste cap; se ridică de bazin când ştie că vrei să îl iei în braţe; îţi însoţeşte mâna cu mâna lui când îl hrăneşti ca o mimare a autohrănirii; se străduie să îţi fie bine şi uşor în preajma lui şi reuşeşte.
Şi ştie să te facă să simţi un univers de sentimente, fără cuvinte: într-o zi, după ce l-am sărutat pe fruntea capului imens, m-a mângâiat pe întreaga faţă, cu grijă şi apoi degetele lui firave, mătăsoase, mi-au întârziat pe buze cu o duioşie pe care nu am simţit-o nicicând. Iar acest gest mi-l oferea în timp ce din cauza apropierii furtunii şi a scăderii presiunii atmosferice, suferea de dureri cumplite. Apoi, când nu a mai rezistat i-am vazut pentru prima oară suferinţa: un ţipăt de durere înnăbuşit în lacrimi şi m-a durut neputinţa mea. Şi neputinţa noastră. Poate că în altă parte din lumea asta evoluată există cineva care să nu zică: în cazul lui nu se mai poate face nimic, se poate stinge oricând ”.

Se gândea la neputinţa ei, a medicilor, a celorlalţi, dar mai ales la iubire, atunci când i-a şoptit într-un moment de taină între ei doi: „Ţi-am zis că nu am avut niciodată băieţi, că am două fete , dar să ştii că TU eşti un băieţel curajos şi de ispravă pe care orice mamă ar fi bucuroasă să îl aibă.”
Şi el i-a zâmbit privind-o cu razele din ochii lui albaştri umbriţi de gene lungi şi i-a mângâiat chipul.

„Am o pace ca o mare...
Am iubirea ca un fluviu...
Am bucuria ca fântâna...”
6 august 2009