joi, 30 decembrie 2010

Rostul

E plăcut să întâlneşti un om care şi-a aflat menirea. Are ceva în el care transmite celorlalţi ideea de certitudine, de timp neirosit, de atenţie acordată fiecăruia atât cât e necesar ambelor părţi, de seninătate şi bucurie a lucrului înfăptuit, de echilibru. Fiecare dintre noi avem un rost al nostru pe lumea asta dar nu toţi şi-l cunosc deja.

Rostul, am aflat de curând, înseamnă să creezi în orice meserie ai avea, specificul tău. Este amprenta ta unică ce va rămâne pe pământ şi pe care nimeni altcineva nu o poate împlini ca tine.

Un alt indiciu îl găsim în credinţa vechilor egipteni: ei spuneau că sufletele celor decedaţi, înainte de poarta raiului sunt întrebate doar două lucruri: dacă au trăit în bucurie şi dacă au făcut şi alte suflete să simtă această bucurie. Dacă răspunsul era afirmativ în ambele situaţii, sufletele mergeau în rai.

În altă ordine de idei, dacă ne uităm cu atenţie în natură, observăm că oriunde sunt purtate de vânt, seminţele încolţesc: asta e menirea lor, chiar şi dacă e nevoie să străpungă stânca ele rodesc şi fac vlăstari. Dacă nimeresc pe şosea, ori în colbul drumului circulat, şansa este foarte mică să îşi împlinească menirea de a încolţi, dar poate că în acel caz, rostul lor a fost de a hrăni furnicile.

Pentru că sunt convinsă că bucuria de viaţă a omului este legată de împlinirea menirii lui pe lume, acum înainte de Anul Nou,  vă urez  ceea ce îmi doresc şi mie: să ne împlinim rostul şi să simţim bucuria în sufletele noastre şi ale celorlalţi.

LA MULŢI ANI!



                                                  

marți, 28 decembrie 2010

„Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui.” – Eclesiastul, 3

Acum, la sfârşit de an 2010 este vremea recunoştinţei închinată a tot ceea ce se întâmplă la vremea lui. Un imens elogiu acestui mister -  „Universul", care ne comunică în fiece clipă şi care ne îngăduie să aflăm vremea noastră.

„Orice lucru El il face frumos la vremea lui”- Eclesiastul, 3

Laudă, ŢIE!

http://www.youtube.com/watch?v=2NZjGYYQWFs
 
 


luni, 13 decembrie 2010

Touché...

Mă gândesc cât de frumos este să poţi simţi atingerile vieţii. Se vorbeşte ades despre fericire; pentru mine fericirea conţine şi această bucurie de a fi în trup şi a simţi. Sunt numeroase atingeri şi numeroase sentimentele generate de ele. Dacă mă gândesc mai bine, de fapt întreaga viaţă e formată dintr-o sumă de contopiri dintre ceea ce ne alcătuieşte şi orice altceva: sunt atingeri fizice care alină, sau dor, care înflăcărează ori te lasă neclintit; sunt atingeri de gând care aduc înflorire de suflet, iubire, unire ori cutremur; sunt apoi atingeri neaşteptate de ploi sau de zăpezi, ori de adieri. Sunt atingeri care lasă urme dar şi altele pe care nu le simţi nicicând.

Se spune că atunci când ne naştem primim un trup şi uităm tot ce am ştiut vreodată. Mi-ar plăcea ca atunci când mă voi deznaşte să îmi reamintesc mulţimea atingerilor pe care le-am trăit în trup fiind: alintul picăturilor de ploaie pe obraji, mângâierea de iubire, corpul scăldat în soare, părul răvăşit de vânt, cuibăritul în braţele cuiva drag, uimirea la descoperirea aripii de înger. Mi-ar plăcea să nu uit vreodată senzaţia tălpilor goale prin iarbă ori pe nisipul plajei; căţelul ce îşi înghesuie capul sub palma mea lăsată spre pământ, ori pisoiul ce mi se rotea sub streaşina mâinilor; mi-aş dori să-mi amintesc toate adierile degetelor de copii pe fiinţa uimită de atâta candoare; chiar şi atingerile de rămas bun, aş vrea să nu le uit. Uimitoare şi bogate sunt atingerile peste timp sau spaţiu, atunci când întâlneşti în spirit şi în suflet pe cineva care nu mai este de multă vreme întrupat, ori  pe cineva pe care nu l-ai văzut nicicând.

 Iar când  va veni îngerul să mă întrebe:  " Cum a fost pe Pământ?" îi voi povesti despre  fericirea  de a simţi că trăieşti. 

http://www.youtube.com/watch?v=ABn4JSlr7Yo
 
 
 

duminică, 28 noiembrie 2010

Taine...

Am venit la Tine şi te-am întrebat: Ce e misterul?

Misterul, mi-ai răspuns zâmbind uşor, este ceea ce ştiai cândva, dar ai uitat , şi amintirea sa presimţită te atrage. Te-am privit adânc în ochi şi mi-am zis că aşa e: sunt multe pe care nu le cunosc pe lume, dar nu mi se par mistere, nu au nici o aură fascinantă.

M-am întors apoi spre ceea ce iubesc şi am întrebat: trăim aceleaşi mistere? Căutăm răspuns la aceleaşi taine?

De data asta tu m-ai privit adânc în ochi şi mi-ai zâmbit; ai tăcut mult şi ca de obicei, de fiecare dată când taci m-am îndreptat spre mine. Uneori mă întreb dacă nu cumva ăsta e rostul tău: să taci pentru ca eu să găsesc în mine răspunsuri.

 Care e misterul tău? Cum e taina ta?

marți, 23 noiembrie 2010

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată...

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu te răneşte, nici nu te întristează, nici nu îţi şterge lacrima din firul genei.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu te-a făcut să te revolţi, sau nu te-a învăţat să iubeşti muzica de un anume gen.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu ţi-a aşezat pălăriuţa şucar, nu te-a pus să aduni albine din curte deşi inima îţi bătea să spargă pieptul, nu te-a făcut să îţi placă ceea ce cu puţin înainte ţi se părea îndoielnic.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu ţi-a dat lucruri care îţi plăceau mult, nu te-a învăţat să fii meticulos, nu te-a lăsat uimit.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu îşi va lua rămas bun niciodată.

Ceea ce  ai cunoscut vreodată...  va rămâne mai departe în tine.






marți, 16 noiembrie 2010

Ca şi cum...

Ca un pictor urmărit de imaginea perfectă din mintea lui, aşa te căutam în toate chipurile întâlnite; ca un sculptor ce cunoscuse sufletul pietrei, aşa modelam realitatea ca să te descopăr; ca însetatul ce străbate deşertul, aşa îmi şopteam rugăciunea, ca să te aflu; cu nerăbdare ori cu resemnare, cu dor sau cu detaşare, tot omenescul din mine te dorea. De fiecare dată, când mă opream puţin ca să te închipui , conturul tău îmi părea nedesluşit şi aparţineai viitorului, mereu diferit de momentul pe care îl trăiam. Şi aşa, treceam prin fiecare vârstă cu dorul de tine şi cu tristeţea din inima mea care tot nu te afla.

Şi am ajuns în acea zi în care, în timp ce lucram ca de obicei, soarele a strălucit în dreptul ferestrei mele. Deşi era o zi luminoasă, toamna de început se arăta rece şi caloriferul dădea o căldură plăcută încăperii. Mă simţeam bine, trupul meu se rasfăţa în căldura din interiorul camerei, iar sufletul se bucura de ziua însorită şi veselă. Exact atunci, privirea s-a oprit pe imaginea geamului care se reflecta pe masa la care lucram : acolo, în acea imagine se vedea o mişcare, nişte valuri unduiau vertical pe geamul reflectat. M-am uitat la fereastra reală, nu se vedea nimic. În reflecţia de pe masă, aceleaşi valuri unduitoare continuau să danseze. Am înţeles că era căldura din calorifer pe care în mod normal nu o vedeam, dar care îmi dăduse acea stare de bine şi confort, care după ce îmi rasfăţase trupul îmi lăsa inima să se bucure de ce trăia.

Atunci, în ziua aceea, te-am aflat. Am înţeles că tu nu ai chip aşa cum eram eu obişnuită să caut, că nu te pot modela cu voinţa mea aşa cum procedam cu lucrările zilnice, că nu te pot soarbe când mi-e sete pentru că EŞTI mereu, pentru că sunt în tine de când mă ştiu. Nu te-am văzut niciodată dar te-ai reflectat mereu în sclipirile ochilor mei. Nu te-am atins niciodată, dar te-ai arătat în tot ceea ce au modelat mâinile mele, nu te-am sorbit niciodată, dar ai intrat în mine la fiecare respiraţie fără să fi ştiut.



Nu te mai caut cu omenescul din mine, pentru că te cunosc de tare demult ... pentru că eu sunt Galateea ta şi căldura iubirii din tine mi-a dat viaţă.


http://www.youtube.com/watch?v=S0cRfQKcVCM





miercuri, 27 octombrie 2010

Minte-mă sincer!

În luna noiembrie 2008 am intrat pentru prima dată pe un site de socializare şi am făcut cunoştinţă cu lumea virtuală. Revăd stângăcia cu care completam răspunsurile la editarea profilului personal şi îmi revine în minte una din întrebările de atunci care suna cam aşa: Ce deteşti cel mai mult pe lume? Ştiu că am răspuns cu toată convingerea: Minciuna! Când scriam acest răspuns mă gândeam la toate situaţiile în care fusesem minţită şi care mă făcuseră să sufăr.

Din acel noiembrie s-au scurs aproape doi ani, am ieşit de mult de pe acel site iar sentimentele mele faţă de Minciună s-au schimbat în mod cert.

Nu mai ştiu când am înţeles prima dată ce este minciuna şi nici când am început să o folosesc. Reţin doar secvenţa în care trecusem bine de 12 ani şi credeam încă într-o poveste fantastică despre venirea copiilor pe lume. Eram o minte destul de isteaţă în rest dar povestea aceasta mi-o spusese mama, fiinţa pe care o iubeam din tot sufletul şi faţă de care eram sinceră necondiţionat. Sunt copii care păstrează în memoria afectivă sentimentele de neputinţă, de revoltă, sau de umilire de când au fost bătuţi de părinţii lor. Mie mi-a rămas mult timp în memoria afectivă sentimentul de durere, decepţie, inutilitate a minciunii atunci când mama mi-a confirmat varianta opusă aceleia în care mă făcuse să cred toată copilăria. Orice justificare a menajării sentimentelor mele, nu se confirma: eu atunci sufeream!

Scena respectivă nu m-a împiedicat să o iubesc şi relaţiile cu ea au fost la un nivel sufletesc aparte. În mine însă se schimbase ceva şi fără să vreau am asimilat scena respectivă cu imaginea fiinţei pe care o iubeşti cel mai mult şi care la un moment dat te va minţi, te va trăda şi te va face să suferi îngrozitor. Şi tot scenariul ăsta a durat până acum ceva timp.

Cu vremea minciuna se strecurase atât de mult în fiinţa mea încât obişnuiam să mă mint singură cu un firesc nebănuit.

Pe de altă parte căutam cu disperare adevărul, ştiam că el e cel care mă va elibera, că în momentul în care îl voi afla mă voi linişti, îmi voi descoperi menirea şi echilibrul. Şi îl căutam ca pe cine ştie ce piatră filosofală, ca pe un Graal râvnit de toţi dar care nu se arată decât unora, mai norocoşi, sau deosebiţi, şi ştiam că daca voi continua cu perseverenţă, cândva îl voi afla, chiar de va fi să fie atunci când voi străbate vălul spre lumea de dincolo.

A venit apoi un moment în care un bărbat drag mie m-a întrebat de ce mă tem cel mai mult pe lume? Am răspuns că de nimic. Şi credeam cu adevărat că sunt o fiinţă curajoasă şi că nu era nimic de care să recunosc ca mă sperie. Şi totuşi...

Cum am mai spus şi în alte postări, a venit perioada de Purgatoriu personal în care am văzut că de fapt dezechilibrele erau în toate relaţiile mele: personale, profesionale, spirituale şi atunci m-am întrebat: asta sunt eu cu adevărat? Fericirea mea, stările mele de bine sunt condiţionate de ceea ce vine din afară? De ce sufăr aşa acum? De ce nu merge nici de data asta? Unde greşesc mereu?

Şi am înţeles că de fapt Adevărul pe care mi-l doream atât era foarte aproape, era chiar în mine: toate momentele în care nu mă plăcusem în viaţă nu fuseseră decât perioade în care acţionase frica: nu eram de fel o persoană curajoasă aşa cum credeam ci chiar suferisem mult timp de tot felul de frici, şi cel mai mult de aceea de a nu fi iubită. Frica asta îmi intrase adânc în fiinţă şi mă schimbase complet; ajunsesem aşa de departe de mine încât aproape nu mă mai plăceam deloc şi toate tensiunile, stresul, suferinţele erau din cauza opoziţiei dintre mine şi ...mine.

Atunci când am ştiut toate astea, am înţeles că adevărul spus mereu mie şi celorlaţi îmi va aduce ceea ce caut: echilibrul şi iubirea. Recunoaşterea mea aşa cum sunt, recunoaşterea fricilor mele, a laşităţilor mele, a momentelor mele de îndoială şi de măreţie, de luciditate sau de romantism desuet, de curaj cavaleresc, sau de neputinţă umană, recunoaşterea lor faţă de mine şi faţă de ceilalţi, acceptarea lor m-a făcut să văd cum lumea din jurul meu apare altfel. Mi-au dat un alt unghi de percepţie care nu numai că m-a făcut să mă plac dar a schimbat încet, încet şi natura relaţiilor mele cu cei din jur.
Ce ştiu acum despre minciună? Că ea este folosită numai de oamenii care se caută încă pe ei. :)



„Pentru a nu fi singuri, vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri.”

Mircea Eliade

"Să-ţi fie bine acolo unde eşti, unde mergi şi unde vei ajunge", prietene !


miercuri, 20 octombrie 2010

The rhythm of my heart...

Dintotdeauna, pentru iubire şi în numele ei s-au petrecut marile tragedii şi marile miracole. De-a lungul vieţii trăim momente de înălţare divină şi momente de infern din cauza acestui sentiment şi declarăm că nu le înţelegem pe femei sau pe bărbaţi. Ne declarăm diferiţi şi nedreptăţiţi.


***

Mult timp am crezut că stările triste prin care treceam se datorau parcursului personal, însă într-un anume moment am realizat că e altceva. Am vorbit cu oameni asemănători mie sau diferiţi care trăiau aceleaşi sentimente, chiar şi cu prietena mea din copilărie, născută în aceeaşi zi, lună şi an ca şi mine şi care a ales alt parcurs în viaţă, aproape total opus celui pe care mersesem eu şi care, în momentul reîntâlnirii noastre avea aceleaşi doruri neîmplinite ca şi mine. A fost ca un duş rece şi am mulţumit pentru această revelaţie. Răspunsul trebuia să fie altundeva.

M-am gândit apoi la momentele în care un bărbat anume pare perfect sufletului meu, pentru ca după o vreme să îmi pară străin. Am revăzut clipele când mai mulţi bărbaţi păreau potriviţi mie în acelaşi timp şi clipele când nici unul din ei nu mi se mai potrivea. Am retrăit emoţia comunicării unice, fără vorbe cu sufletul altui bărbat ca şi cum mi-ar fi cunoscut viaţa toată, dar şi nedumerirea ferecării oricărei punţi dintre noi. Am trăit căldura iertării şi a iubirii fără condiţii...Punţile erau tot acolo: uneori descuiate, alteori ferecate.

***

M-am reîntors în inimă, m-am cuibărit în miezul ei şi am stat acolo o vreme. În inimă e cald şi bine, e amiros ingeresc şi e lumină. Şi mai e ceva în plus: ea, inima dansează! Ăsta e felul ei de a exista, de când apare, până când dispare, inima dansează dansul iubirii: îşi deschide delicat braţele urmează armonia clipei şi le lasă apoi în jos desprinzându-se din îmbrăţişare. Inima are ritmul ei dat de dorurile noastre, de gândurile noastre, de idealurile noastre. Inima ştie toate acordurile dansurilor de iubire şi nu e vina ei că dansează uneori rock în momentul în care inima celui de lângă noi e la blues.

***

Am înţeles că  noi nu iubim absurd şi la netimp, că nu e nimic aiurea în felul nostru de a simţi iubirea ci dimpotrivă , că noi toţi ştim să iubim.

Momentele de iubire magică pe care le-am trăit au fost dovezi de sincronicităţi de ritm.

Orice dans se învaţă când îţi doreşti şi atunci când trebuie, apare şi partenerul potrivit ţie.


Fiecare Om este un Mic Prinţ ce are un trandafir doar al lui,  unic în lume pentru el chiar dacă pe tot Pământul sunt miliarde de grădini de trandafiri.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Vremuri...

Trăitorii de acum, noi toţi, trecem prin aceleaşi vremuri prezente. Suntem diferiţi ca vârstă, cultură, religie, credinţe, deschidere spirituală şi sufletească, avem înfăţişări diferite şi cu toate astea suntem atât de asemănători... Toţi avem dorinţa de a simţi căldura altui suflet, toţi avem nevoie să fim fericiţi şi să facem pe cineva fericit, toţi avem dorinţa de a fi noi înşine. Toţi ştim în sufletul nostru că merităm să fim iubiţi şi că se cuvine să trăim tot ce are viaţa mai frumos să ne ofere.

***

Ne trezim dimineaţa şi privim la ziua toamnei ce este, ne amintim de multiplele probleme care ne aşteaptă, intrăm în iureşul cotidian, ne enervăm în trafic, ne supărăm pe colegi, pe copiii noştri care ne încetinesc mişcările, ne creştem tensiunea când întâlnim piedici în calea planurilor noastre, ne irităm în faţa televizoarelor, ne certăm cu guvernanţii care nu ne aud, părem că vorbim singuri pe stradă cu voce tare în hands free- uri de ultimă modă, ne irităm constant şi dăm vina pe VREMURI. Punem ades etichete şi suntem invidioşi pentru orice ni se pare a fi o reuşită a altuia şi pentru că nu putem să o acceptăm îi găsim o cauză josnică, o împlinire perversă şi un scop nedemn. Ne simţim superiori, neînţeleşi, ne victimizăm şi dăm vina pe VREMURI.

***

Mergem pe stradă şi un zâmbet larg ne străbate fiinţa. Ştim că vom ajunge la timp, ştim că lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie, ştim că trăim încă o zi frumoasă care are darurile ei pentru noi. Am luat obiceiul să binecuvântăm fiecare zi care începe şi să o trăim pe îndelete. Am luat obiceiul să zâmbim constant, să fim atenţi la ce ne înconjoară, să ne bucurăm de tot ce ni se întâmplă. Am luat obiceiul să nu mai cautăm sensuri ascunse ci doar să trăim cu bucurie tot ce apare. Am luat obiceiul să ne bucurăm pentru reuşita altora şi să reţinem din ea ceea ce ne poate fi şi nouă de folos. De acum putem fi mereu senini şi liniştiţi pentru că aşa ne-am dorit. Pentru că am traversat cândva nişte VREMURI care ne-au trezit. Pentru că am fost atunci foarte trişti, şi am suferit şi ce ne-a mirat cel mai mult a fost faptul că erau oameni care trăiau aceleaşi vremuri cu seninătate, se  părea că nu îi afectează. Şi ne-am oprit brusc , şi ne-am întrebat : ce-i de făcut? Am înţeles că OAMENII SUNT AI VREMURILOR, că nu mai e cazul să trăim după reguli vechi, că ni se cere să ne schimbăm, să ne adaptăm.

***

Şi ne-am schimbat! Ştim acum că fiecare om a venit pe lume cu o zestre unică, sunt „talanţii” lui pe care a promis să îi crească de-a lungul vieţii.

Ştim acum că fiecare om se simte fericit de când şi-a descoperit această comoară şi a înţeles că fiecare dintre noi putem contribui la fericirea celorlalţi tocmai prin ce avem specific. Unii dintre noi pot realiza lucrurile materiale pentru confortul tuturor, alţii ştiu cum să facă să fie eficiente relaţiile dintre noi, ştiu să ne arate cum să comunicăm cu ceilalţi, alţii sunt empatici şi îi pot ajuta pe ceilalţi să se înţeleagă şi să-şi descopere drumul personal.

Ştim că  aşa sunt lucrurile dintotdeauna, ceea ce e schimbat ACUM este că recunoaştem această diferenţă în aptitudini, o preţuim la celălalt şi înţelegem că e firesc să fie aşa: un singur om nu ar putea să fie perfect în toate şi tocmai aici e frumuseţea vieţii când vedem cum zestrea personală face din fiecare om un contur propriu care se îmbină magic cu alte contururi...

***

Suntem contururi delicate, făcute să se îmbine armonios cu alte contururi complementare.

Şi am înţeles că văzute de sus, de foarte de sus, toate îmbinările acestea creează imaginea superbă a unui puzzle divin.

http://www.youtube.com/watch?v=JV3M1kveOjE&feature=related

luni, 4 octombrie 2010

Glissando de toamnă

Toamna şi apusul de soare au avut mult timp asupra mea o fascinaţie aparte. Mă atrăgeau şi mă întristau. Nu-mi puteam dezlipi privirea din ce aveau să îmi arate şi mă lăsam absorbită în culorile lor până se ştergea realitatea din jur. De fiecare dată această contemplare lăsa în urmă o tristeţe nedefinită.





Într-o zi însă toamna mi-a arătat ce e iubirea: era soarele acela care dă o altfel de lumină vieţii coapte, era liniştea senină în oraş iar eu mergeam singură pe străzi. Treptat am simţit bucuria ce mă invada cu fiecare pas făcut prin toamnă, cu fiecare imagine arămie ce îmi agăţa privirea şi ... am iubit şi eu. Poate părea ciudat dar atunci, la aproape 21 ani am simţit cum e să te iubească un anotimp. Şi i-am răspuns. În acea zi toamna m-a iubit mult , iar eu am rămas cu sentimentul acela multă vreme în suflet.







Într-o altă toamnă, peste mai bine de zece ani, tot la început de octombrie mergeam iar singură pe străzi şi simţeam frica nebună în faţa implacabilului: tocmai ieşisem din cabinetul unui doctor care îmi spusese sec că mama urma să moară, la câteva luni după ce se stinsese tata. Era acelaşi soare frumos, aceleaşi culori ma mângâiau însă ignoram tot ce era în afara minţii mele care căuta nebună soluţii. Doar pe retină ziua aceea era frumoasă, poate chiar mai frumoasă decât multe alte zile când mă simţisem fericită.
Ca remediu împotriva distrugerii am ales viaţa ...atunci , în acea toamnă am rămas însărcinată şi apoi, după nouă luni primul copil îmi mângîia inima.Tot toamna, peste şase ani, am conceput al doilea copil.





Toamna trecută, în mod ciudat nu mi-a lăsat nici o imagine însorită din afară. Interior am trecut prin purgatoriu. Poate suna ca o figură de stil, însă a fost atât de rău încât am înţeles că trăiam greşit faţă de fiinţa mea. Că mă lăsasem prinsă în vârtej şi nu mai recunoşteam din mine ce mă definea. Şi am decis să mă schimb. Toamna trecută a fost puntea dintre toamna de la 21 ani şi vara indiană perpetuă.

Toamna asta e abia la început, însă e clar altfel... are alt colorit. E un octombrie verde... îmi arată constant frumuseţea vieţii coapte, a liniştii vremii care toarce înţelept, a căldurii iubirii împărtăşite, a veseliei fără vârstă. Toamna asta e îmbelşugată în daruri dragi pentru că ştiu cine sunt, pentru că ştiu să întrerup iureşul nebun, pentru că ştiu că suntem ceea ce facem în mod repetat, pentru că ştiu că inimile, ele se întâlnesc oriunde, pentru că ştiu cum e să fii senin în mijlocul furtunii.







Orice toamnă poate fi un început!

duminică, 26 septembrie 2010

Iar mi-a zâmbit...

Sunt o fiică a asfaltului. Dintotdeauna am trăit la oraş. Când eram copil, vara doar eu rămâneam toată vacanţa pe stradă pentru că ceilalţi copii plecau pe rând la ţară. Obişnuiam să glumesc spunând că eu nu aveam „ ţara mea”. Când aveam  şapte ani familia noastră s-a mutat la bloc şi am devenit şi mai mult un copil al asfaltului. Jocurile noastre se legau foarte mult de şantierele din jur, ritmate de evoluţia construcţiei blocului respectiv: ne jucam în fundaţii abia săpate, pe scările instabile, pe plăcile aşezate în echilibru sau ne căţăram până la cabina macaragiului când şantierul se odihnea.

Miracolul întâlnirii cu pământul s-a produs atunci, în vara aceea, când s-a mutat în blocul nostru un copil nou. El ne-a povestit de câmpul de dincolo de cartier. Într-o după amiază de vară, emoţionaţi, fără să anunţăm pe nimeni, vreo 5 copii am decis să mergem acolo. Am străbătut aleile întortocheate dintre blocuri, am ajuns la o stradă importantă pe care am traversat-o cu greu din cauza circulaţiei maşinilor. De partea cealaltă erau blocurile turn printre care trebuia să trecem. Şi am înaintat, fără să vedem nimic în faţa noastră în afara betonului cenuşiu. Mergeam tăcuţi, inimile băteau mai puternic cu creşterea distanţei ce ne despărţea de casă şi deodată, la colţul unui bloc s-a deschis intinderea în faţa ochilor noştri. Nu am să uit uimirea, bucuria şi încântarea simţite atunci. În faţa ochilor mei se vedea imens câmpul auriu de grâu ce unduia în adierea vântului. Am intrat toţi bucuroşi în lan şi am alergat spre interior. Vedeam prima dată grâul şi macii şi albăstrelele. Mirosea diferit de tot ce ştiam până atunci, mă înconjurau culori vesele iar lanul părea fără sfârşit. Am rămas acolo o vreme, îmbrăţişaţi de căldura şi frumuseţea câmpului, simţind dragostea lui.



Au trecut mulţi ani. Câmpul de la marginea oraşului s-a schimbat. S-au construit case si cu vremea lanul s-a îngustat treptat alungat de firmele imobiliare. A rămas o suprafaţă de vreo trei km de teren ce ajunge până la linia de centură si pe lângă care trecem cu maşina adeseori în drumurile în afara oraşului.



25 septembrie:

De dimineaţă am ajuns cu piciorul în câmpul de odinioară. Pare trist sub gunoaiele care i-au schimbat chipul. De-a lungul şoselei şi spre oraş e cel mai rău. Cu cât te îndepărtezi de aceste zone, e mai aerisit. Cei care am fost acolo ieri ne-am apucat de lucru; aveam entuziasm. Eu mă gândeam cum arăta cu treizeci şi ceva de ani în urmă, cum îmi apăruse atunci şi îmi doream să îi transmit că suntem acolo ca să îl ajutăm. Pe măsură ce lucram, am început să comunicăm. Ierburile crescuseră mari şi nu mereu vedeam unde sunt resturile aruncate. I-am spus în gând să mă ajute să îl curăţ acolo unde are nevoie, unde nu poate respira; şi atunci când ochii nu vedeau , picioarele mele nimereau exact peste peturile care trosneau când le călcam. Ca o fiinţă care suferă dar ştie că vrei să o ajuţi, câmpul familiar m-a lăsat să îl străbat, m-a avertizat unde era teren accidentat, ciulinii nu m-au zgâriat, ierburile înalte nu mi-au tăiat nici mănuşile, nici pielea.

Era iar comunicarea de odinioară, numai că acum era rândul meu să îi arăt dragostea. Timpul a trecut şi pe măsură ce strângeam, pe măsură ce putea respira, a început să zâmbească.

O libelulă de catifea bleu în vârful arămiu al ierbii ce se unduia veselă sub adierea toamnei m-a făcut să simt că e ok. Ştiu acum că fetele mele, vor trăi şi ele bucuria alergatului în lanul de grâu copt.

Şi ştiu sigur că el, câmpul, e VIU.




duminică, 19 septembrie 2010

Toamna se numara....blogurile!






Am primit de curând dela http://artizanna.blogspot.com/ , o Anna foarte inimoasă, acest premiu, I love your blog , care m-a bucurat foarte mult mai ales prin spiritul ludic pe care îl conţine. Îmi este dificil să aleg doar zece bloguri pe care le iubesc, dar fie:

- blogul http://putereaprezentului.wordpress.com/ care a serbat de curând un an de existenţă şi care este primul blog drag sufletului meu  mai ales că m-a surprins mult timp pentru că răspundea întrebărilor  nerostite cu glas tare prin postări imediate
- urmează http://drumuricatretine.wordpress.com/ care abordează din multiple perspective trăirile oricui de oriunde ar fi el
- un alt blog pe care îl iubesc este http://laryphotos.blogspot.com/ care aduce în virtual imagini ale frumuseţilor reale, creând prin vizual un tărâm de o personalitate   aparte
- următoarele bloguri pe care le iubesc sunt cam de aceeaşi factură, cu puternică încărcătură spirituală: http://amira-spiritualitate.blogspot.com/;
-două bloguri bune  prietene  cu specific psihologic sunt http://www.minunemica.ro/ şi
- în acest punct al enumerării îmi este cel mai greu pentru că sunt încă multe bloguri pe care le iubesc; ca să indic doar unul voi numi http://dincolo-de-limite.blogspot.com/ pentru că ma surprinde de fiecare dată prin profesionalism şi dăruire.

Iata si "regulile" premiului, pentru ca asa le-am primit si eu, cu mentiunea ca fiecare e liber sa faca ce doreste, cu sau fara ele:

Postează blog award-ul pe blog-ul tău.

- Dă link-ul persoanei care ti l-a acordat.

-Oferă acest premiu altor 10 persoane si anunta-i.

- Înşiră 10 lucruri care îţi plac.


Ei şi acum cele zece lucruri care îmi plac...aici îmi e cel mai uşor pentru că ştiu de foarte mult timp:
îmi place
 să iubesc,
să iubesc,
să iubesc,
să iubesc,
să iubesc,
să iubesc,
să iubesc,
să iubesc,
să iubesc,
să iubesc.....

miercuri, 8 septembrie 2010

Jocul de-a iubirea

De-a lungul timpului trăit până acum am experimentat mai multe naşteri şi mai multe feluri de a mă relaţiona la viaţă.

M-am născut mai întâi în întâmplarea unirii părinţilor mei. Şi am cunoscut jocul de-a mirarea. El a durat ceva vreme până când conjunctura l-a transformat în cel al acceptării.

A doua oară m-am născut în momentul primului strigăt în lumea materială şi am învăţat jocul de-a supravieţuirea. Se pare că m-am descurcat destul de bine şi că se contura o personalitate puternică în bebeluşul care trebuia neapărat şlefuit potrivit uzanţelor familiei şi societăţii vremurilor în care m-am manifestat ca fiinţă voluntară.

A treia naştere a fost în social, la vârsta de cinci ani precis când m-am trezit dată la gradiniţă: mi-au rămas două mari semne de întrebare din acea perioadă: primul pe care nu l-am înţeles mult timp a fost de ce a trebuit să merg la gradiniţă şi nimeni nu m-a întrebat dacă îmi doream  asta sau nu. Cel de al doilea lucru ce mi-a fost a mirare a reprezentat coada de la înscriere, tristeţea mamei când au refuzat să mă accepte, nedumerirea mea referitoare la proceduri, şi apoi decizia de a duce singură dosarul în faţă: lucru ce se pare că a impresionat comisia respectivă care m-a privit cum aşez dosarul fără un cuvânt pe masă în faţa lor şi cum îi privesc apoi liniştită aşteptând să acţioneze. Şi m-au admis!

Următoarea naştere a fost la 18 ani când am simţit eliberarea de sub tutela părintească. Deşi am continuat să locuiesc încă o vreme cu ei, spiritual am trăit o desprindere aproape fizică, iar raporturile dintre noi s-au inversat apoi în sensul că în timp părinţii au devenit ca nişte copii ai mei. Atunci am jucat jocul armonizării relaţiilor cu oamenii din jur şi jocul grijii materne.

A urmat naşterea întru misterul vieţii şi al morţii şi jocul care m-a prins a fost al căutării de simboluri şi al acceptării neînţelesului.

A urmat naşterea întru creaţie şi maternitate în care am învăţat şi exersat jocul de-a răbdarea şi înţelepciunea.

Cea mai surprinzătoare îmi pare naşterea cea mai recentă, naşterea întru mine. E surprinzătoare pentru că e paradoxală: cu cât mă înţeleg mai mult pe mine, cu atât îi înţeleg pe ceilalţi şi sunt mai cooperantă. Jocul obligatoriu este jocul de-a iubirea. De când îl joc, în jurul meu lumea e mai luminoasă, sufletul meu este tot mai bucuros, zâmbesc mai des, găsesc atât de multe motive de voioşie iar tot ce trăiesc are un sens şi o continuitate. De când sunt în jocul de-a iubirea am certitudinea că noi toţi semănăm foarte mult în dorinţa noastră de iubire: oricine suntem, oricum arătăm, oricâte posedăm, noi toţi avem o nevoie imensă de a fi iubiţi şi de a împărtăşi iubirea noastră. E nevoie doar de cineva care să înceapă jocul şi apoi toţi aderă repede. Jocul de-a iubirea este uşor, nu sunt reguli şi odată ce înţelegi că iubirea nu este de ceva sau de cineva anume, cea pentru iubit, sau soţ, sau copil, sau părinţi, ci este chiar IUBIREA aproape că jocul se joacă singur.
 Automat apare zâmbetul şi copilul din interior.

http://www.youtube.com/watch?v=mSf7qWgFFPw

duminică, 5 septembrie 2010

„ Aici e calea cea mai lungă : de la urechi la inimă”-Părintele Arsenie Boca

În unele împrejurări, când aud sau citesc anumite vorbe ştiute de altădată, trăiesc un moment de neclintire atentă şi brusc ele intră în mine cu un înţeles ce nu îl aveau până atunci. Sau alteori, aud pentru prima dată anumite cuvinte şi îmi produc o emoţie nouă. Nu aş putea spune dacă depinde de locul unde mă aflu sau de persoanele lângă care sunt atunci, am remarcat doar bucuria cu care percep sensurile noi. Iubesc aceste momente pe care le numesc a fi „inspirate”. Şi pentru că, purtându-le în suflet în ultimii ani le-am urmat spusa, şi pentru că am aflat răspunsuri plăcute la întâmplările tocite de timp şi repetare, am să le transcriu mai jos pentru folosul acelora care au nevoie de mesajul lor:



• „Ceea ce semeni, aceea culegi.”

• „Orice cale are efortul ei.”

• „Unde e comoara ta, acolo e şi inima ta.”

• „Fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.”-Gandhi

• „Fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci.” – Gandhi

• „Omul cu inima impărţită, toate le vede împărţite ba chiar şi pe cele ce sunt una le desparte.” -Arsenie Boca

• „Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajungi ca să-i dai de capăt.” –Arsenie Boca

• „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”-Sfânta Evanghelie după Ioan

„Când am înţeles că tot ce mi se întâmplă depinde de mine, atunci m-am liniştit.” –Gandhi



http://www.youtube.com/watch?v=_5Rcr-Bmob8

sâmbătă, 28 august 2010

Pădurea de aramă...

Trecerea prin viaţă e drumul eroului din poveşti până ajunge unde trebuie. Drumul poate să îi fie cunoscut dinainte, sau să i-l indice cineva ori porneşte la întâmplare şi alege căile pe măsură ce înaintează.

Ţin minte că atunci când citeam poveştile copilăriei mă surprindeau unele etape sau gesturi specifice acestui drum: trecerea prin păduri de diferite tipuri sau aruncarea unor obiecte gen gresie, pieptene în spate pentru a descuraja duhurile rele ce îi urmăreau pe ce doi mi-au fost a mirare mult timp.

Pădurile m-au nedumerit constant: cum adică frunze de argint, aur, diamante sau aramă? Cum de totul e încremenit în ele şi când treci pe acolo nu se aude nimic? Îmi dădeau un sentiment ciudat , voiam să trec mai repede de acele pasaje căci nu semăna cu nimic cunoscut şi nu le înţelegeam.

Fie că ne dăm seama sau nu toţi traversăm astfel de păduri şi întotdeauna trecem prin ele în drumul nostru spre ceva.

Sunt perioade de timp când traversăm pădurea veselă, plină de zgomotul vieţii şi plină de lumina soarelui; sunt perioade când suntem în pădure ca lucrători ai ei: înaintăm pe măsură ce ducem la capăt munca noastră; sunt şi perioade în care totul e nemişcat în drumul nostru, iar noi trecem pe acolo ca şi prin altă lume: sunt acele zile în care totul e neclintit, nimeni nu te caută, nu ai nimic de făcut, iar sufletul e neutru. Cu timpul afli că au şi ele rostul lor şi nu sunt deloc atât de sâcâitoare cum apăreau la început.

Vin apoi perioadele în care începi să te uiţi cu alţi ochi în jur: vezi cum cresc copacii, cum au trunchiul, cum unii sunt doi într-o tulpină,sau trei, patru... sau cresc înclinaţi, sau au mulţi ochi, ori scorburi, vezi cum alţii sunt plini de muşchi, ori cum din unii curge răşină care înmiresmează tot ce e în jur. Vezi şi pădurile moarte, selenare, năuce. Tot atunci începi să vezi şi copacii drepţi, falnici, neclintiţi care răspândesc lumină. Dacă te uiţi şi mai atent începi să înţelegi cum îşi caută fiecare un loc pentru a putea fi în splendoarea sa în interiorul pădurii şi înţelegi cum un copac falnic şi drept nu poate creşte la umbra altuia ci doar cei mici sau care se înclină mult.

Mai apoi începi să le auzi graiul: frunzele lor vorbesc, şi trunchiul şi rădăcinile ce ies la suprafaţă. Cel mai mult îmi place când vorbeşte lumina prin crăpăturile de pădure: razele soarelui ce se filtrează şi colorează tulburător în nuanţe de galben, verde crud, auriu, arămiu şi roşu aprins templul de sub coroane.

Vine şi vremea în care apare dialogul, în care înţelegi că e o legătură directă cu tine, că drumul tău pe acolo are un rost şi că poţi face şi tu ceva în afară de a trece pe acolo pur şi simplu. Sau că poţi fi de folos chiar şi doar dacă după trecerea ta nu a fost nimic stricat din echilibrul iniţial.

Şi vine vremea în care oricum treci înţelegi că de-a lungul drumului a avut loc un transfer, că a fost mai mult decât un dialog: a existat o comuniune. Înţelegi că pădurea prin care ai trecut a păstrat urmele celor care au străbătut-o dintotdeauna şi că ei au lăsat ceva în drumul lor care a intrat  în tine cât ai mers şi atunci începi să înţelegi că şi drumul tău va lăsa ceva în cei care vor trece pe acolo după tine.

Atunci nu îţi e indiferent cum treci.




La forêt de cuivre

Le passage dans la vie est comme le chemin du héros des contes jusqu’au moment où il arrive à sa destination. Cette voie pourrait lui être connue dès le début, ou montrée par quelqu’un d’autre ou il prend une route au hasard et fait ses choix en chemin.

Je me rappelle que alors quand je lisais les contes de mon enfance j’étais étonnée par quelques étapes parcourues ou gestes des personnages qui étaient spécifiques à cette route : le passage par des forêts de genres différents ou l’habitude de jeter des objets en arrière pour décourager les personnages méchants qui suivaient les héros.

Ce sont les forêts qui m’ont procuré le plus grand trouble : ça voulait dire quoi des feuilles d’argent, d’or, de diamants ou de cuivre ? Et comment rien ne bouge à l’intérieur ? J’éprouvais un sentiment étrange et je me dépêchais de finir ces passages-là que je ne comprenais pas et qui ne ressemblaient à rien de connu.

Quoi que nous nous rendions compte ou non, nous tous traversons des forêts sur notre chemin vers ailleurs.

Il y a des laps de temps quand nous traversons la forêt de joie, pleine du bruit de la vie et de la lumière du soleil ; il y a d’autres laps de temps quand nous sommes dans la forêt en qualité de ses travailleurs et nous avançons au fur et à mesure que nous accomplissons notre travail ; il y a des périodes quand tout et figé autour de nous, et nous passons par là comme par un autre monde : ce sont ces jours –là où rien ne bouge, personne ne t’appelle, on n’a rien à faire et l’âme semble neutre. Petit à petit on apprend le rôle de ces temps aussi et on ne le trouve plus si embarrassants.

Il y a aussi les étapes où on commence à voir autour de soi: la manière dont poussent les arbres, comment est leur tronc, comment poussent deux dans le même tronc, ou trois, ou quatre...ou comment ils poussent recourbés, ou comme ils ont plusieurs yeux, ou des creux, on voit de la mousse sur les uns, ou de la résine qui coule en abondance des autres et embaument tout autour d’eux. On voit également les forêts mortes, séléniques, ahuries. C’est toujours alors qu’on commence à voir les arbres fiers et intègres, imperturbables, qui répandent de la lumière. Si on regarde plus attentivement on comprend la manière dont chacun cherche sa place pour s’épanouir à l’intérieur de cette forêt et on observe le fait qu’ un arbre fier et intègre ne peut pas pousser à l’ombre de l’autre , seulement les plus petits ou qui se ploient beaucoup.

Il arrive ensuite la période où on commence à entendre leurs voix : leurs feuilles parlent, et leur tronc et les racines qui sortent de la terre. Le plus j’aime quand la lumière parle par les fentes de la forêt : les rayons du soleil filtrés colorient d’une manière troublante par des taches de jaune, de vert –clair, d’or, de cuivre ou de rouge brulant le temple sous les couronnes.
Puis c’est le dialogue qui s’installe, où on comprend qu’il y a une liaison étroite avec soi, que son chemin par là a un sens et qu’on peut toujours faire autre chose sauf de passer simplement par là. Ou qu’on peut contribuer au-delà du simple passage. Où même qu’on peut se rendre utile seulement si on a le souci de ne rien gâcher de l’équilibre initial pendant son passage.

Et arrive le temps où on comprend que quel que soit le parcours, tout au long du chemin un transfert a eu lieu, que c’était plus qu’un dialogue: c’était une communion qui a existé. On comprend que la forêt par laquelle on vient de passer a gardé les traces de tous ceux qui l’ont parcourue tout ce temps et qu’ils ont laissé quelque chose pendant leur parcours, quelque chose qui avait passé en soi durant le chemin et à ce moment-là on comprend que son chemin à soi laissera aussi quelque chose en tous ceux qui suivront après soi.

C’est alors que notre parcours ne nous laisse plus indifférents.




 
http://www.youtube.com/watch?v=iJ7JZYwLUaw

joi, 19 august 2010

Jurăminte de credinţă

Nu am fost niciodată în America, dar din filme am văzut că acolo se obişuieşte ca în timpul ceremoniei căsătoriei cei doi să îşi facă jurăminte de credinţă pentru o perioadă îndelungată. Că vor fi fiind ele respectate şi cât timp anume asta nu se mai spune în filme, de obicei scena respectivă apare la finalul poveştii.

De fapt unde vreau să ajung: probabil că sunteţi deja obişnuiţi cu stilul acestor posturi şi aţi înţeles de ceva timp că sunt convinsă de faptul că în momentul în care ne regăsim pe noi înşine, ne echilibrăm în interiorul nostru, armonizarea se va simţi şi în afara noastră oriunde vom fi.

Poate părea extra fantezist, dar iată ce mi-a trecut prin minte: dacă ar fi vreodată să mă aflu în postura de a-mi face jurăminte de credinţă, oare ce mi-aş promite?

Mă atrage atât de mult gândul încât îi voi da curs .

Pentru cei dornici să cunoască decorurile să ne imaginăm că scena are loc undeva la altitudine: plămânii respiră aerul răcoros, picioarele desculţe simt iarba aspră, trupul se scaldă în energia înălţimii, iar ochii râd la verde şi albastru din înalt.

Norii lasă semne pe cer şi desene pe pantele de jos, vântul adie ducând cu el mirosul de iarbă, afine, flori sălbatice, zbor de fluturi, dâre de avioane prea departe şi neclintiri de aripi de pasăre ce a învăţat nemişcarea în zbor.

Personajele sunt câte vrea fiecare după cum se simte cu personalitate mai numeroasă sau nu. În cazul de faţă vor fi două, căci de mult cunosc ambivalenţa din mine. Eu cea efemeră şi eu cea universală, Eu cea feminină şi eu cea masculină, Eu cea mereu în căutare şi eu cea care ştie deja. Şi acum, replicile:

„EU, fiică a Divinităţii îmi promit mie să nu mai permit să trăiesc momente de viaţă în care nu mă plac. Îmi promit să îmi rămân credincioasă mie în orice împrejurare. Îmi promit să îmi îndemn sufletul să zâmbească mereu şi să îmi veghez mintea să nu mai lase gândurile rele şi judecăţile de valoare să o invadeze.

Îmi promit să nu uit niciodată că Iubirea e Calea şi că Bucuria e starea naturală a firii. Promit să-mi tratez lacrimile aşa cum privesc boabele de rouă dimineaţa şi stările de tristeţe să le mângâi aşa cum îngrijesc rănile copiilor mei.

Iar eu, fiica Pământului îmi promit mie să trăiesc frumos potrivit clasei sociale, poporului şi religiei în care am apărut! Promit să caut să-mi îngrijesc sufletul, trupul şi spiritul în egală măsură şi să povestesc oricărui suflet pe care îl întâlnesc despre bucuria de a trăi şi frumuseţea vieţii!”


 

luni, 26 iulie 2010

Cu adevarat nu poti vedea decât cu inima...esenţialul este invizibil pentru ochi

    
EPILOG


A trecut timpul... aveam o familie, un job, o reputaţie. Eram o persoană realizată în ochii multora şi mulţi mă invidiau.

În vara aceea, în  2007, am simţit un imbold: trebuia să ajung acolo, în locul acela unde este înmormântat cel ce pentru Ardeal este Sfântul Moţilor. Şi am ajuns. Era foarte cald, eram lângă mormânt şi am început să îi vorbesc în gând ; şi atunci, pentru prima dată mi-am văzut sufletul pe care îl ţinusem acoperit cu multe straturi de compromisuri, şi minciuni frumoase, şi laşităţi personale. Era ascuns în adânc şi era plin de lacrimi, multe, care au început să şiroiască atunci când s-a văzut descoperit. Stăteam acolo, sub soarele de plasmă şi plângeam ca nicicând în viaţa mea şi îmi regăseam sufletul. Şi vedeam cât de mult îi e dor de iubire.

Au trecut lunile, am avut al doilea copil şi apoi, la o vreme am iubit. Şi am suferit sfâşietor. Şi am început să înţeleg. Şi am început să îmi doresc să mă schimb. Apoi am început să iubesc în alt mod, mai plin, mai înţelegător, mai feminin. Am dorit să mă cunosc pentru a putea cunoaşte ce trăiesc. Am dorit apoi să mă iubesc. Am înţeles apoi că trăiam fără să ştiu exact unde merg, mă lăsam trăită de viaţă. Şi m-am reîntors la mine: am înţeles că am nevoi şi că e esenţial să mi le cunosc. Am înţeles că tristeţile mele, chiar  sfâşierile de suflet aveau mai mereu la bază gânduri, supoziţii şi că obişnuiam să sufăr cumplit pentru iluziile fabricate de mintea mea. Am înţeles că fusesem până atunci o fiinţă reactivă, care trăise prin răspunsurile la acţiunile celorlalţi. Aveam sentimente de frustrare puternică legate de condiţiile exterioare, de atitudinile celorlalţi, de sentimentele lor faţă de mine. Şi în acea perioadă am citit undeva că noi suntem RĂSPUNZĂTORI DE CEEA CE NI SE ÎNTÂMPLĂ. A fost ca şi cum mi se deschidea uşor o cale luminoasă în faţă.

Am înţeles că eu pot fi tot ceea ce îmi doresc: pot fi liniştită în interior, şi bucuroasă şi pot să fiu ca o ploaie de vară pentru ceilalţi, oricine ar fi ei, doar dacă îmi doresc. Am văzut câte se pot schimba în jur dacă îţi doreşti şi îţi urmezi dorinţa.

A urmat apoi perioada în care am descoperit că subiectele sau trăirile care îmi produceau disconfort, ori mă iritau ori mă făceau să reacţionez la primul impuls , ascundeau tot atâtea laturi neechilibrate ale fiinţei mele. Şi m-am oprit cu curiozitate şi blândeţe asupra fiecăreia. Cum reuşeam să le înţeleg, să le accept şi să îmi doresc să le transform, nu mă mai deranjau la ceilalţi , iar în mine se mai instala o porţiune de pace sufletească.

Apoi au apărut oameni noi în jurul meu; şi alte oportunităţi. A fost perioada în care am simţit că într-adevăr parcă tot universul conspiră la îndeplinirea dorinţei omului hotărât. Am descoperit sensuri noi în întâmplări noi sau în cele vechi.

Eram ca într-o oază imaginară care mă înconjura permanent prin aridul cotidian. Un singur gând mă mai frământa : care e calea mea de urmat, dacă o rătăcisem sau nu. Cum am fost mereu genul de om care nu a avut o singură materie favorită, sau o singură ocupaţie principală ci mi-a plăcut să fac mai multe genuri de activităţi şi eram înzestrată pentru fiecare, întrebarea îmi persista până de curând. Rămăsese o nelinişte .

Şi a venit apoi iar acel imbold: trebuia să fiu în acea excursie care avea ca traseu cetăţile dacice şi ca punct final mormântul Sfântului din Ardeal. Am fost. Am trăit în cele trei zile o bogăţie de sentimente şi de întâmplări care ar fi putut umple ani de zile obişnuiţi. Şi atunci, în acele păduri din jurul Sarmisegetuzei şi apoi la Prislop am ŞTIUT. De fapt M-AM ŞTIUT: tot ceea ce trăisem fusese în concordanţă cu ce exista în mine, totul era în mine dintotdeauna şi mereu ştiusem adevărul, doar că nu îl văzusem până atunci. Am înţeles şi care era drumul de urmat, şi am văzut cum ceea ce începuse cu trei ani în urmă se contura într-un parcurs continuu. Mi-am descoperit o parte a fiinţei mele pe care o bănuisem doar şi care mă încântă. Am înţeles şi am trăit mistere. Şi atunci, în acea sâmbătă la prânz, am stat în faţa lumii cu sufletul în căuşul palmelor şi am simţit iubirea caldă, aurie a Divinităţii. M-am simţit imens iubită, cald, blând, strălucitor.

Apoi drumul de întoarcere, un popas la Lainici: la intrarea în biserică, deasupra uşii , cu litere mari de tipar două fraze străbat de la stânga la dreapta faţada :

SUNT VREMURI CÂND DUMNEZEU COBOARĂ LA OAMENI ŞI SUNT VREMURI CÂND OAMENII URCĂ LA DUMNEZEU.

 
http://www.youtube.com/watch?v=XB97k312nDw


                               „On ne voit bien qu’avec le coeur… l’essentiel est invisible pour les yeux »



Et le temps s’écoulait…j’avais une famille, un travail, une réputation. J’étais une personne accomplie pour les autres et il y en avait beaucoup qui m’enviaient.

L’été de l’an 2007, j’ai senti comme une impulsion : il fallait que j’arrivasse dans cet endroit-là où est enterré celui qui est nommé le Saint des Motzi. Et j’y suis arrivée. Il faisait très chaud, j’étais près du tombeau et j’ai commencé à lui parler dans ma pensé ; et alors, pour la première fois dans ma vie j’ai vu mon âme bien cachée, bien couverte sous des couches de compromis, de beaux mensonges et de lâchetés personnelles. Elle était cachée aux profondeurs et était remplie de larmes, beaucoup de larmes qui ont commencé à ruisseler. Je restais là, debout sous le plasma du soleil et je pleurais comme jamais auparavant et je retrouvais mon âme. Je la voyais si désireuse d’amour.
Au bout de quelques mois j’ai eu mon deuxième enfant, et après un autre laps de temps j’ai aimé de nouveau. J’ai connu aussi la souffrance poignante. Et puis j’ai commencé à comprendre ; et j’ai voulu changer. Et j’ai connu une autre manière d’aimer: plus profonde, plus compréhensive, plus féminine. J’ai désiré me connaitre pour pouvoir comprendre ce que je vivais. Ensuite j’ai désiré m’aimer. Puis j’ai compris que je vivais sans savoir exactement vers quoi je me dirigeais, je me laissais vécue par la vie. Et alors je me suis retournée vers moi : j’ai compris que j’avais des besoins et qu’il était bon que je les connusse. J’ai compris que mes tristesses, même les déchirures de mon âme étaient la suite de mes pensées, de mes suppositions et que j’avais l’habitude de souffrir pour les illusions fabriquées de ma tête.
J’ai compris que jusqu’alors j’avais été un être réactif, que j’avais vécu par les réponses aux actions d’autrui. J’avais des sentiments de forte frustration attachés aux conditions extérieures, aux attitudes des autres ; aux sentiments des autres envers moi. Et à cette époque-là j’ai lu quelque part que NOUS SOMMES RESPONSABLES DE TOUT CE QUE NOUS VIVONS. C’était comme une porte s’ouvrait sur un chemin ensoleillé devant moi.
J’ai compris que je pouvais être ce que je désirais: je pouvais être tranquille au fond de moi, et contente et je pouvais être comme une pluie d’été pour les autres, qui que ce soit, seulement si je le désirais. J’ai vu comme on peut changer autour de soi uniquement par le désir suivi.
Ensuite ce fut la période où j’ai découvert que les sujets ou les moments vécus qui me faisaient sentir inconfortable, cachaient autant de cotés en déséquilibre de mon être. Et je me suis penchée avec curiosité et douceur sur chacun ; Comme je réussissais à les comprendre, à les accepter et à désirer les transformer, les autres ne me dérangeaient plus et je comptais d’autres parcelles de tranquillité à l’intérieur de moi.
Des gens nouveaux ont apparu auprès de moi et d’autres opportunités. C’était la période où j’ai senti comment tout l’univers pouvait conspirer pour accomplir le désir de celui qui est décidé. J’ai découvert des sens nouveaux dans des histoires nouvelles ou dans les histoires anciennes.
Je me sentais comme dans une oasis qui m’entourait toujours par le désert quotidien. Une seule pensée me troublait encore: quelle était ma voie et si je m’en étais éloigné. Comme j’avais toujours été le genre d’élève qui aimait plusieurs matières à l’école ou qui était doué pour plusieurs activités, la question restait coincée dans ma tête. Une inquiétude persistait encore en moi.
Et je sentis de nouveau cette impulsion-là : je devais participer à cette excursion-là qui avait comme trajet les cités daces et point terminus le tombeau du Saint d’Ardeal. J’y ai participé. J’ai vécu pendant trois jours une richesse de sentiments et d’histoires qui aurait pu remplir des années habituelles. Et alors, à l’intérieur des forets qui entourent Sarmisegetuza, et de nouveau à Prislop J’AI SU. Au fait JE ME SUIS CONNUE : tout ce que j’avais vécu pendant ma vie avait été en concordance avec moi-même, tout s’était trouvé en moi, depuis le début de mon existence et j’avais toujours su la vérité : seulement je ne l’avais vue jusqu’alors.
J’ai compris aussi quelle était ma voie, et j’ai vu comment ce qui avait commencé trois ans auparavant avait un parcours logique. J’ai découvert une partie de mon être dont j’avais seulement soupçonné l’existence et qui m’enchantait. J’ai compris et j’ai vécu des mystères. Et ce samedi-là à midi, je suis restée debout, devant l’univers, mon âme dans l’auget et j’ai senti l’amour chaleureux, doré de Dieu. Je me suis sentie immensément aimée, avec chaleur, avec douceur, brillamment.
Finalement, sur le chemin de retour, nous avons fait une halte à Lainici : à l’entrée dans l’église, au-dessus de la porte, avec des majuscules, deux phrases traversent le mur de gauche à droite :
IL Y A DES TEMPS OU DIEU DESCEND VERS LES HOMMES ET IL Y A DES TEMPS OU LES HOMMES MONTENT VERS DIEU.




http://www.youtube.com/watch?v=XB97k312nDw

miercuri, 21 iulie 2010

Episodul 4- Cicluri

Scris în 13 aprilie 1994


„Mă uit în jur şi este primăvară cu adevărat. Apar noi frunze, noi muguri, noi flori. Copacii sunt aceiaşi, frunzele par a fi şi ele aceleaşi. În fiecare primăvară parcă reapare totul.

Mă uit apoi la oamenii de pe stradă. Toţi, ca mulţime par a fi neschimbaţi, numai că sunt alţii. La intervale anumite, apar valuri de oameni noi, oameni diferiţi, iar oamenii cunoscuţi, cei „anume” nu mai sunt. Se duc undeva şi pot să nu lase nici o urmă, pot să facă în aşa fel încât să nu se ştie că au existat vreodată.

Te întreb acum, ce-i cu toţi aceşti oameni? Ce-i cu acest ciclu al apariţiei şi al dispariţiei?

Mă simt uneori, ca acum, ca la început de lume ( nu ştiu nimic, nimic) dar şi ca la sfârşitul lumii ( de parcă toate cele s-au derulat prin mine), când mă văd ca „nebunul cu ochii închişi” care aşteaptă liniştit să treacă timpul.

Un profesor îndrumă generaţii de elevi dar şi o generaţie de elevi poate asista la schimbarea mai multor profesori. De multă vreme lumea se schimbă: valuri- valuri, apar oameni noi, dispar oameni vechi; se spune că practic nu există infinitul. Atunci ce-i cu toată această succesiune? Până când se schimbă; se tot deapănă câte un fir de viaţă ca să înceapă altul...

Anul 1994 ce loc ocupă în această derulare?

Un cântăreţ s-a sinucis la 28 ani. „Aşa de tânăr?” se va spune cu mirare. Tânăr dar probabil că a simţit că nu mai are nimic de trăit. Unii mai rămân pentru că ştiu că mai au de trăit o iubire, sau din curiozitate, sau ca să poată încheia ciclul apariţiei lor fizice.

Eu rămân, orice ar fi. Din partea mea, atât cât depinde de mine, rămân. Apoi, vom vedea ce va urma.”

http://www.youtube.com/watch?v=b-bz19s5H7U

luni, 19 iulie 2010

Episodul 3- Iluzia


Scris în 4 aprilie 1994


„ Afară e o atmosferă de cupolă cenuşie aşezată peste lume, care nu prea e făcută să dea speranţe de viaţă în roz, dar care te face să te priveşti de undeva de departe. Aşa mă privesc uneori, ca şi acum, şi mă întreb ce anume parte din mine mă face să nu mă angrenez firesc în ansamblul social. Acum stau şi mă uit la „materialul” ce mă înconjoară şi mă întreb „Unde-i realitatea?” „Care-i visul?”

Mi se pare că asist la depănarea propriei mele vieţi ca şi cum aş vedea-o pe ecranul unui televizor şi aşa cum atunci când mă uit la un film pătrund în interiorul acţiunii uitând de camera în care sunt sau de locul pe care stau,tot aşa am impresia că asist la derularea filmului vieţii mele şi că am uitat tocmai „realul”.

Uneori am impresia de nefiresc, de improvizat, uneori parcă spun replici învăţate mai demult: Uneori parcă eu nu sunt eu ci interpretez pe altcineva.Uneori mi-e dor de anii copilăriei în care priveam nesfârşit la o plantă încercând să descopăr cine e ea şi cine sunt eu, cum ar fi fost dacă eu eram ea, de ce eu sunt eu şi nu altcineva, cine m-a închis în interiorul acestui corp?

Atunci poate că eram mult mai aproape de „real” iar acum am impresia că mă ocup de toate nimicurile care pot foarte bine să existe şi fără mine.

Şi iar nu pricep ce anume trebuie să fac eu.”


vineri, 16 iulie 2010

Episodul 2- Spectacolul

Scris în 11 mai 1988- după ce am vazut „Cântec despre mine însumi” cu Florian Pittiş


      „ Închid ochii şi pleoapele grele cern un întuneric de nepătruns peste lumina ce până mai adineauri mă inunda. Acum mă cufund adânc şi poate somnolent în acea magie a negrului abisal. Deodată o luminiţă mică, pâlpâind apare undeva, departe de imaginaţie şi dorinţa mea reuşeşte să o convingă să se apropie. Iar când ajunge cam de mărimea unui reflector se opreşte şi îşi îndreaptă razele către o claie argintie de păr creţ şi lung, care, incredibil împodobeşte capul unui bărbat. Şi bărbatul acesta, semenul meu a reuşit să mă elibereze de unele umbre ce mă bântuiau adeseori. Să-mi deschidă larg ochii , închişi, către marele şi teribilul univers din mine. Să mă înveţe că nu e nici un păcat dacă nu eşti primul (primul poate fi oricine şi oricând vine cineva din urmă şi te şi întrece), că nu-i nici un păcat dacă ai clipa sau ziua ta de nebunie –nimeni nu te va condamna pentru asta-, că totul este să reuşeşti să-ţi umpli timpul şi locul şi astfel vei creşte oricât vei dori de înalt, că nu vei fi un nima pe pământ dacă vei şti să gândeşti în aceeaşi măsură aproape şi departe de tine. Şi mi-a mai vorbit despre animale care nu sunt niciodată mândre de victoriile lor, nu au pic de orgoliu şi nu înnumără nici un membru umilit.

Am învăţat să cânt despre mine însămi şi am simţit că nimeni în Univers nu te umileşte dacă nu te umileşti tu.

Şi am simţit ce înseamnă muzica ce izvorăşte din fiecare fibră a ta şi tresaltă în tine concomitent cu cea percepută auditiv.

Am învăţat că eu pentru mine sunt idolul meu şi că nu trebuie niciodată să mă trădez sau să-mi pierd demnitatea şi că dacă totuşi va trebui să lupt, niciodată să nu mă îndrept aiurea pentru că mă voi obosi în zadar: să lupt doar cu inerţia mea, cu nepăsarea şi suspiciunea – şi voi reuşi. Acum cred în asta şi e minunat atâta timp cât voi reuşi să-mi păstrez această credinţă.

Am înţeles ce miracol poate săvârşi un singur om atunci când chiar şi pentru o fărâmă de timp îşi dăruieşte o parte din sufletul şi din credinţa sa celor din jur.

Şi când voi deschide ochii larg, imenşi astfel încât să pot cuprinde totul cu o privire, tot ce mă înconjoară şi tot ce mă alcătuieşte, nu-mi va mai fi frică de mine sau de ceilalţi; nu mă voi mai simţi complexată de nici o neputinţă de a mea. Şi chiar atunci când voi greşi iar ceilalţi mă vor privi cu reproş sau cu milă, îi voi privi cu căldură şi voi spune că niciodată nu mâncăm o portocală cu coajă cu tot, aşa că întotdeauna şi mai ales în împrejurări limită, nu ar trebui să ne lăsăm furaţi de formă dacă nu vrem să ne scape miezul. „




joi, 15 iulie 2010

Episodul 1- Calul

Scris în 5 aprilie 1988


„M-am îmbolnăvit! Incurabil. Mă dor toate, mai ales fiecare în parte. Fiecare mugur pe jumătate desfăcut, fiecare fir de iarbă „verde crud”, toarte florile vesele şi uşor înrourate din piaţa de flori, toţi copacii maro gri cu suave nuanţe de verde dintr-un parc, mătăsoşii mâţişori din toţi plopii pe sub care trec dimineaţa, doi câini pe care–i alint în drum spre şcoală şi toţi guguştiucii care gânguresc pe antenele caselor aflate pe acelaşi drum.

Cel mai mult astăzi m-a durut imaginea unui cal.Sunt o mulţime de cai la hipodromul de lângă atelierele noastre de practică. Îi scot în fiecare zi pentru antrenament. De multe ori mă uit la ei şi nu am remarcat nici unul. Toţi sunt la fel şi au ceva automat în mişcarea lor, ca o derulare dinainte stabilită, părând nişte căluşei metalici. Dar astăzi, uitându-mă ca de obicei, l-am remarcat. Era unic. Se desprindea net din masa celorlalţi care rămâneau pe un plan secundar de figuranţi. Era în sfârşit un cal viu. Roşcat, cu coama aurie, era în continuă mişcare, ascensiune, parcă creştea sub ochii tăi.

Era ceva minunat şi maiestuos ca într-o poveste despre un inorog. Şi m-a durut aproape fizic imaginea calului roşcat cu coama în viţe aurii dezlănţuit animate de vânt, de trap şi de dorinţa mea de a fi aşa.

Şi atunci mi-am dorit să am acelaşi sentiment de înmărmurire şi măreţie totodată şi în faţa imaginii unui suflet omenesc, sentiment care să întunece pentru totdeauna imaginea unei ciute sălbatice care se află din întâmplare şi fără să ştie de ce în mijlocul traficului dintr-un mare bulevard. „





luni, 28 iunie 2010

Eclipsa de lună, varză călită şi revelaţii personale

Sâmbătă aşa cum se ştie deja a avut loc o eclipsă de lună. Citisem în diferite articole că în această perioadă este indicat să stai cât mai aproape de sinele tău, să încerci să fii singur şi să comunici cu tine însuţi. Nu ştiu dacă aşa trebuia să fie, dacă mentalul meu a programat astfel dar s-a nimerit ca sâmbătă să am program administrativ şi să rămân singură acasă.

Cum strategia de supravieţuire familială cerea imperios includerea gătitului în programul administrativ m-am decis să pregătesc varză călită. De multe ori obişnuiesc să pun un fond sonor atunci când gătesc. Am ales filmul făcut de Paul Barbă Neagră „ Mircea Eliade et la redécouverte du sacré”. Oricât de trăsnit şi ilar ar părea îmi place să „filosofez” atunci când gătesc. Pe măsură ce solzii de varză ajungeau în cratiţă şi episoadele se succedau, în mintea mea au început să se deruleze imagini trăite, imagini citite, imagini din discuţiile cu alte persoane.

Mi s-a impus evidenţa oscilaţiei personale între sacru şi profan, între influenţele sociale, familiale sau ale anturajului de-a lungul vremii pe care am trăit-o în două regimuri sociale diferite din punct de vedere al libertăţii religioase.

Încă din copilăria timpurie îmi apare dualitatea între imaginea bunicii, fiinţa unică din familie ce m-a îndrumat spre sacralitate şi care mi-a pus într-un mod solemn o iconiţă în jurul gâtului, ca într-un gest asemănător consfinţirii cavalerilor şi mustrarea publică a învăţătoarei care s-a indignat în faţa întregii clase cînd a descoperit iconiţa pe care o purtam sub uniformă. A urmat perioada în care mă închinam în gând când treceam pe lângă o biserică şi susţineam originea ştiinţifică a vieţii pe pământ în orice tip de discuţii.

A fost apoi întâlnirea cu tot mai multe persoane care au legături strânse cu religia.

În prezent nu mă consider un creştin ortodox practicant dar ascultându-l pe Mircea Eliade vorbind despre cele două ipostaze existenţiale asumate ale omului „sacru” şi „profan”am înţeles că în interiorul fiinţei mele sunt dintotdeauna ceea ce se cheama „homo religiosus” şi că chiar şi inconştient am urmat calea impregnată de sacralitate. Într-un sens mai larg, pentru mine sacralitatea are semnificaţie, şi ritual, gânduri bune, şi inimă deschisă , împăcare. Are mister şi rost. Are continuitate şi revelaţie.

Sacralitatea pentru mine înseamnă tot ceea ce fac cu bucurie, orice muncă ce îmi dă sentimentul creaţiei, orice plimbare în care mă identific cu natura, orice act de iubire magic, orice pătrăţică de gresie pe care o fac să lucească, orice plantă ce apare din seminţele pe care le pun, îmbrăţişările focoase ale fetelor mele şi dansurile noastre în trei şi cântecele care sfărşesc cu râsete, şi mâncărurile ce au gust de iubire, şi discuţiile cu prietena mea cea mai buna la un pahar de vin roşu, sărbătorile la biserică şi zăpada albă în jurul saniei, ramurile înflorite şi aerul curat. Primele rândunici primăvara şi nuanţele de verde de-a lungul anului. Sacralitate este mai ales atunci când oamenii sunt sinceri cu ei înşişi , cu ceilalţi şi atunci când îşi dau mâinile şi îşi ating sufletul. Sacralitaea este când vedem ce e frumos în celălalt şi acceptăm cu înţelegere să îşi urmeze calea sa.

Sacru înseamnă a trăi frumos.

http://www.youtube.com/watch?v=6Z2vtiRcHLs
 
 
 

miercuri, 23 iunie 2010

ACASA MEA... AIUREA


Trăim, ne bucurăm, suferim, căutăm, dorim. Renunţăm, ne revoltăm, o luăm de la început, trudim, strălucim, ne şifonăm. Ne doare, ne alină. Ne miră. Zâmbim.

Ne grăbim ... ignorăm. Ne trezim singuri. O amintire a ceva necunoscut încă ne cheamă. Căutăm iar, ne e dor, curg şi lacrimi în răstimpuri. Grăbim ritmul , parcurgem şi mai multe distanţe, tot mai departe.

Din când în când ne îndrăgostim ...e bucurie , calm , frumos, râset, luciri în ochi şi în fiinţa noastră toată. Toţi am ajuns aici. E o răspântie de unde pornesc două drumuri: unul e al cunoaşterii de sine, celălalt al ocultării sinelui. E ca în povestea cu Oraşul bucuriei: atâta timp cât vom ignora interiorul nostru, cât nu vom reuşi să ne cunoaştem deplin, vom merge pe cărarea cenuşie. Poate că de fapt e o iubire minţită, şi constatăm cu surprindere că se repetă aceleaşi scenarii triste. Alţi oameni, aceleaşi finaluri.

Cărarea cealaltă ne poate aduce surpriza armoniei depline. Ştiind cine suntem noi cu adevărat în toate ale noastre, ştiind ce nevoi avem în plan spiritual, fizic şi sufletesc vom afla şi care ne este jumătatea. Există iubiri fericite pe termen nelimitat.

ACASA MEA este sentimentul de armonie deplină. Îmi apare sporadic în momente în care una din nevoile fiinţei mele este satisfăcută şi îi spun fericire. O caut adeseori aiurea: în ceea ce vine din afară şi îmi bucură simţurile , sau spiritul, sau sufletul. O singură dată am avut sentimentul că acasa mea este într-un alt suflet. De multe ori până atunci era echivalentă cu toate victoriile asumate. Şi nu înţelegeam noima când dura puţin şi iar mă trezeam pribegind pe un drum vitreg spre ACASA MEA.

Dar dacă greşeam tocmai căutând şi pribegind AIUREA? Dacă noi toţi suntem cumva ca într-o „deplasare spre roşu” perpetuă îndepărtându-ne de noi înşine? Dacă ceea ce căutăm nu este în alte galaxii, în alte civilizaţii, în alte ţări, în alte oraşe, în toţi oamenii? Dacă ACASA NOASTRĂ este în noi înşine? Dacă atunci când ne vom cunoaşte pe noi cu adevărat vom  fi alături de fiinţa noastră geamănă în ACASA NOASTRĂ?

Dacă tocmai astfel , pornind de la fiecare dintre noi, de la fiecare ACASĂ găsită la nivel individual, am întregi ACASA natală a întregului Pământ?




 Chez moi....ailleurs



On vit, on se réjouit, on souffre, on cherche, on désire. On renonce, on se révolte, on recommence, on peine, on brille, on se fâche. On a mal, on est apaisé. On s’étonne. On sourit.

On se presse…on ignore. On se retrouve seul. Un souvenir de quelque chose encore ignoré nous appelle toujours. On recommence la recherche, on a le cafard, on pleure de temps en temps. On accélère le rythme, on parcourt plus de distances, plus loin encore.

Parfois on tombe amoureux… c’est la joie, le calme, la beauté, le rire, des éclats dans les yeux et dans tout notre être. Nous y sommes arrivés tous. C’est un carrefour d’où commencent deux voies : celle de la connaissance de soi-même et l’autre de l’occultation de soi-même. Comme dans le conte sur La Ville de la joie, tant qu’on ignore notre intérieur, tant qu’on ne réussit à se connaitre pleinement, on parcourt la voie grise. C’est peut être un autre amour faux et on arrive a constaté de nouveau les mêmes scénarios tristes : d’autres personnages, les mêmes dénouements.

L’autre voie peut apporter la surprise de l’harmonie complète. En apprenant ce qui nous sommes en toutes nos manifestations, en apprenant nos besoins sur le plan spirituel, physique, affectif on va trouver son âme sœur. Il existe des amours heureux à long terme.

CHEZ MOI est le sentiment d’harmonie complète. Je la ressens rarement dans des instants où l’un des besoins de mon être est accompli, et je l’appelle bonheur. Je la cherche souvent ailleurs : en ce qui m’arrive de l’extérieur et qui réjouit mes sens, ou mon esprit, ou mon âme. Une seule fois j’ai eu le sentiment que chez moi se trouve dans une autre âme. Beaucoup de fois, jusqu’à ce moment-là, était le synonyme de mes victoires assumées. Et je ne comprenais toujours pas à quoi rimait tout cela quand je me retrouvais errant de nouveau sur un chemin hostile vers CHEZ MOI.

Et si je commettais une erreur rechercher et errer AILLEURS ? Et si nous sommes tous comme dans une « fuite vers le rouge » permanente en nous éloignant de nous-mêmes ? Et si tout ce que nous cherchons ne se trouve pas dans d’autres galaxies, dans d’autres civilisations, dans d’autres pays, dans d’autres villes, dans tous les hommes ? Et si CHEZ MOI se trouve à l’intérieur de chacun ? Et si quand on se connait vraiment soi-même on sera auprès de notre âme sœur CHEZ NOUS ?

Et si justement comme ça, à partir de chacun d’entre nous, de chaque CHEZ SOI retrouvé individuellement, on retrouvera le CHEZ NOTRE PLANETAIRE ?