sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Străinul...


Mă înteba de curând cineva drag: „ cum mai stai cu transformarea?"
Camus, în „L Etranger” prezintă o scenă în care soarele ce dogorea îl orbeşte pur şi simplu pe Meursault anihilându-i voinţa şi în acel moment de neatenţie apasă pe trăgaci şi ucide un arab. Absurd, fără vreun mobil cert. Doar o clipă în care mintea nu a perceput realul, o clipă în care soarele i s-a reflectat în ochi.

***
Vorbesc cu cineva din familia mea. Discutăm despre noi, sau despre familie sau despre perspective. Expun situaţia, merg până la eventuale cauze, propunem soluţii...primesc feed-back şi rămâne stabilit ceva. Avem şi termen de finalizare indicat; trec anii, scenariu se repetă...absurd.
***
E seară, sunt cu sufletul opac, am chef de vorbă, indiferent cu cine...deschid mess-ul. La scurt timp apare o cunoştinţă recentă şi după salutul obişnuit începem să conversăm. Discuţia înaintează, primesc replici fără semne de punctuaţie astfel încât propoziţiile pe care le citesc pot fi întrebări sau afirmaţii în egală măsură...neavând sensul exact, mintea îşi traduce frazele după cum vrea, personajul de dincolo de ecran capătă alte semnificaţii, automat se transpune în identitatea unui prieten drag cu care nu mai vorbisem de mult...şi timpul trece şi eu continui discuţia având imaginea prietenului în faţa ochilor...şi totul devine atât de real..în ireal...absurd.
***
Sunt în maşină. În faţă un şir de maşini aşteaptă la barieră. E frig, a nins...profit de oprire ca să aranjez oglinda din dreapta, să reglez mai bine căldura. Privesc în jur, privesc maşina din spate ...aştept. Totul pare încremenit. În faţă am un camion care îmi acoperă destul de mult din imagine. Şi văd că porneşte uşor, coteşte mult spre dreapta , ocoleşte ceva, nu-mi dau seama până când nu văd în faţa maşinii mele un om, târându-se pe fund ca şi cum vrea să-mi taie drumul. Vreau să-l ocolesc, la fel ca şi maşina din faţa, el îmi face semne şi strigă, eu merg mai mult în dreapta şi îi zic în gând, „te rog, nu face asta, nu te aşeza în faţă”...îl ocolesc, revin destul de greu pe sosea căci zăpada îngheţase, privesc în oglinda retrovizoare: şoferul din spate opreşte, omul se târăşte prin faţa maşinii lui şi traversează şoseaua... absurd.

Sunt momente în viaţă în care îmi doresc să pot înţelege intenţiile  celorlalţi, să pot simţi ce îşi doresc sau ce trăiesc înăuntrul lor. Graba cu care cred că le ştiu mă doare de multe ori. E ca şi cum de fiecare dată apăs pe trăgaci asemeni lui Meursault. Sunt momente în viaţa mea când trăiesc în second life, având trupul în real.

Această desincronizare îmi reiterează sentimentul străinului...rămăşiţe de absurd mă cutreieră, rămăşiţe de neadaptat la ceva...

Mă întrebi cum stau cu transformarea, dragă prietene: e absurd încă..; ce va fi? « Je tire ainsi de l'absurde trois conséquences qui sont ma révolte, ma liberté et ma passion. » spune Camus şi acesta e şi răspunsul meu:  calea transformării pe care merg : revolta , libertatea  şi pasiunea.




miercuri, 20 ianuarie 2010

Ninge...

E iarăşi zăpadă ce picură cerul,
Şi iar se aşterne uşor pe pământ
Adulmec cernirea, adulmec şi gerul
Mă simt mai uşoară, un fulg mic dansând.



Iubesc atunci când cerul se leagă de pământ cu fire subţiri de ploaie sau nea. Când ninge e mult mai frumos. E alb şi pur, şi totul are un alt chip: e ca şi cum natura ne invită să-i vedem şi faţa cealaltă: un munte acoperit de o pajişte verde în soare este frumos şi solemn; un munte acoperit de o mantie albă de nea în soare este magic. Ninsoarea dă o altă înfăţişare, dă acea aură de poveste realităţii, redă puritatea iniţială; ninsoarea poate anihila hidosul; ninsoarea face ca orice să redevină proaspăt.

Când merg prin zăpadă, ca în seara asta, am sentimentul de-a ninsoarea, de-a frumosul, de-a bucuria, de-a puritatea în toate. Nu pot să nu zâmbesc, nu pot să nu simt căldura şi iubirea, nu pot să nu văd miile de luciri cu care se înfăţişază natura: şi nimic nu-mi pare greu, nici imposibil. Când ninge, firav sau furtunos, mângâietor sau plin de bice, când fulgii mi se lipesc de gene, e ca şi cum mă simt innebunitor de frumoasă şi le spun tuturor: hei, oameni, bucuraţi-vă! E frumos pe lume, e a bucurie, şi a lumină în toate, şi a iubire, a căldură de suflet şi a bunătate. Când ninge iubesc şi mai mult viaţa asta şi contemporaneitatea. Când ninge  îmi înfloresc obrajii; îmi cresc aripi.
http://www.youtube.com/watch?v=ahEC_BZRJ6I