vineri, 30 aprilie 2010

Zorba din noi



Eram în maxi taxi în una din zilele începutului de an cu ger cumplit. Maşina era mai mare şi nu se încălzea cum mi-aş fi dorit. A pornit motorul, muzica s-a oprit brusc şi s-a auzit o voce bărbătească: „Ce faci? Eşti bine?Măi chiar aşa să îţi ia toţi banii...”; am înţeles că şoferul vorbea la mobil, nu îmi dădeam seama de ce trebuia să se audă şi în boxe, dar cum nu aveam altă opţiune ascultai conversaţia...”Şi câţi bani erau? 2000 roni ? E o sumă...Şi te-a adormit şi a dispărut cu portofelul? Aaaa. Nu te-a adormit. Vorbeaţi....şi a zis că se duce să-ţi ia o cafea...şi n-a mai venit...şi te-a încuiat pe dinafară...Şi cum te-ai descurcat? Aha! Eu am crezut că te-a adormit după...Înţeleg... Dar ştii ceva? Dacă ţi-a făcut şi masaj să nu-ţi pară rau, merită!!!”
                                                                    
                                                                            ***

În ziua în care era zăpada de un strat impresionant şi a început să plouă peste zăpadă, am fost nevoită să ies de dimineaţă cu maşina: bineînţeles că parbrizul era îngheţat, că ştergătoarele nu reuşeau să îndepărteze stropii ce curgeau ca în ploile de vară, normal că semafoarele nu funcţionau şi că în centrul oraşului un autobuz, un troleu şi un camion stăteau în şir indian fix în calea maşinilor din sensul de unde veneam şi eu. Ok îmi zic, se vor da la o parte şi o să trec. Merg mai deprte, e nevoie să parchez, găsesc cu greu un loc şi mă amestec în zloata de afară. Constat că umbrela şi pachetele cu care mă încarc progresiv la cumpărături sunt incompatibile, că ploaia devenită lapoviţă intră perfid pe lângă gât şi că cizmele capitulaseră demult aşa încât tălpile mele se simţeau ca în piscină. Începeam să simt tristeţea şi răcoarea zilei cenuşii când deodată văd cum exact în faţa mea, venea spre mine un ţigan între două vârste, singur, ţinând semeţ o umbrelă şi având pe faţă un zâmbet lăţit imens. De obicei ţiganii pe care îi văd sunt morocănoşi, mereu supăraţi pentru ceva ancestral, înjură şi sunt respingători. Ei, ţiganul ăsta era singur şi fericit, ba chiar aproape râdea. Brusc m-a pufnit râsul, am închis umbrela, mi-am eliberat mâinile şi am pornit cu bucurie copilărească prin zloată până la maşină. Vorba prietenei mele „Ţi-a luminat ţiganul ziua!”

***
De curând am intrat într-o intîmplare specifică personajului Bridget Johnes din cartea şi filmul ce îi poartă titlul. Era o situaţie cel puţin stânjenitoare dar cu un ajutor de nădejde minimizez zic eu consecinţele. Şi cum stăteam aşa şi mă gândeam, la un moment dat îmi amintesc scenele cu Bridget : mai întâi cea în care ajunge la o petrecere unde toată lumea era îmbrăcată sobru şi din cauza unei neînţelegeri numai ea era în costum de iepuraş playboy, şi apoi cea în care plină de intenţii bune transmite reportajul de la sediul pompierilor şi îşi dă drumul pe bară în jos exact atunci când camera se fixează pe dosul ei şi se transmite în direct în toată ţara. Şi încep să râd cu poftă.

***

Se întămplă să nu fim mereu pe fază, se întâmplă să „ne-o furăm”, se întâmplă să fim chiar noi personajul ridicul însă atunci când faptul e deja consumat, se trezeşte în suflet un Zorba gata să îţi desfacă braţele râzând, şi în timp ce dansează să îţi zică : „ Hei, Şefule, ai văzut vreodată o prăbuşire mai straşnică?” ...şi poate că dacă îl laşi pe Zorba să apară vei vedea că e un dans împărtăşit şi de altcineva.

http://www.youtube.com/watch?v=2AzpHvLWFUM&feature=related

miercuri, 28 aprilie 2010

HAIKU

În zbor e inima mea
Etern avril alb
Prins de ramura veche





miercuri, 21 aprilie 2010

"Hai , hai, hai Rai langa Rai, / Hai, hai , hai. hai sus pe cai!"

Eram in râu...apa crescuse; pietrele erau alunecoase în albie, şuvoiul avea putere. Primii au intrat cei doi puşti: unul de 7 ani , celălalt de 41 ... voiau să se scalde, să se joace. Se bucurau , stropeau , râdeau. Am vrut să intru şi eu...nu aveam ţinuta adecvată, amurgul era răcoros, dar mi-am promis să ajung la celălalt mal. Trebuia să trec obligatoriu prin şuvoiul din mijloc. M-am acomodat cu apa, cu pietrele, cu mâlul: înaintam prudent; cei doi erau goi în apă, se bălăceau, râdeau, intrau în vâltoare, inotau împotrivă. Am privit malul opus; între timp intrase şi puştoaica de 6 ani, ajunsese la mal, îşi lăsase hainele acolo şi se zbenguise pe pajişte.Acum era in apă din nou, lângă ceilalţi doi şi aveam şi o misiune clară: să ajung la mal, să recuperez hainele ei şi să revin la locul unde ne aşteptau ceilalţi care nu aveau chef sau nu îndrazniseră să intre în apă.

Am ajuns la malul opus, am mers o vreme pe iarba scurtă şi aspră, am simţit aerul cum se schimbă, o clipă de neclintire, apoi am simţit vântul. Am privit sus pe cer, în spatele meu se adunau norii cenuşii, murdari, vineţii. Dinspre umărul drept soarele micsora măngîierea ca un rămas bun prelungit. S-a dat semnalul de adunare: cei trei din apă urmau să ajungă la mal de unde erau, eu aveam de străbatut tot râul în sens invers, în mîini cu hainele fetei, având grijă să nu mă ud prea tare căci nu aveam nimic de schimb la mine.

Am intrat din nou în apă: era mai rece şi mai rapidă; în mijlocul albiei m-a întâmpinat cu o putere neobişnuită, era o îmbrăţişare strânsă, puternică care mă ducea însă altundeva decât doream: aş fi fugit dacă aş fi putut; soarele m-a mai mângăiat încă o dată şi s-a acoperit cu un nor, urmând să răsară altundeva în lume. În ceafă simţeam vîntul tot mai iute, norii înaintau şi ei...mirosul de ploaie se adulmeca. Cei trei din apă au reuşit să atingă malul, îşi ştergeu pielea udă, îţi căutau hainele uscate râzând.

Eu eram prinsă în vâltoare, inima mi s-a zbătut uşor şi am înţeles deodată că ăsta e ...drumul; odiseea. Am mers incet, fără să ocolesc, prin apa ce crescuse, ce se forţa să mă abată, peste bolovanii care se schimbau brusc, prin nămolul alunecos şi vâscos... am trecut peste toate. Am ajuns la mal zâmbind şi cu luminiţe în ochi. Puştiul de 7 ani fericit, într-o stare de exaltare sufletească îmi zice:

„ Ai văzut, naşa, dincolo de toate cel mai frumos a fost BUCURIA!”

Te avânţi singur sau primeşti misiuni, eşti curios sau eşti trimis dinadins, îţi e greu, îţi e „ce mă fac?”, îţi e a infruntare deschisă, îţi e a renunţare, îţi e a „nu mai pot”, dar vine un moment când înţelegi că cel mai mult contează BUCURIA.



Am simţit nevoia să împărtăşesc această amintire astăzi, în această dimineaţă însorită şi caldă,să-mi deschid braţele spre lume şi să zâmbesc...

„E dimineata zori de zi
Uite pleaca dracii mii,
E dimineata zori de zi
Se coboara ingerii


Hei, hei, hei zei peste zei
Hei, hei , hei soare scantei


E dimineata adevarat
Sufletul fara pacat,

E dimineata in viata mea
Razele scalda inima.


Hai, hai, hai Rai langa Rai,
Hai, hai , hai , hai sus pe cai.



Caii mei cei albi,
Cai inaripati,
Langa mine frati.



Caii mei usori,
Liberi zburatori,
Se ridica-n zori.



E dimineata zori de zi,
Oamenii vad oamenii
Roua pe dealuri, peste flori,
Fericit deasupra zbori.



Hei, hei, hei zei peste zei,
Hei, hei , hei Soare scantei.


Hai, hai , hai , hai sus pe cai.”





http://www.youtube.com/watch?v=DA1agHT5kUA

duminică, 18 aprilie 2010

Reflectii...


Lumina ...ea e singura în care noi oamenii putem vedea. Aşa cum suntem alcătuiţi, spre deosebire de alte vieţuitoare de pe Pământ, ochii noştri fizici văd doar în prezenţa luminii. O căutăm, o fabricăm, o modelăm. Ne-o proiectăm pe chip, ne îndreptăm spre ea. Amintirea ei ne încălzeşte: e suficient să o invocăm în minte şi simţim bucurie. Dacă pentru un moment imaginăm lipsa ei totală simţim frig şi tristeţe.

După cum suntem aşezaţi faţă de lumină, suntem mai mult sau mai puţin vizibili... apărem frumoşi şi calzi cu părţile noastre luminate; suntem nuanţe şi degradeuri ce se atrag. „Prietene, cum este albastrul tău?” întreba Enghidu în poemul lui Nichita...



Ne apropiem de ceilalţi cu mirarea şi dorinţa de a afla. Ne interesează poate tocmai ceea ce la noi stă în umbră şi ne fascinează cum în ea, sau în el apare la lumină.

Şi TU, şi EA şi EU... NOI suntem la fel... numai locul nostru faţa de lumină diferă, şi ...nuanţele...

Prietene, cum este verdele tău?