vineri, 30 aprilie 2010

Zorba din noi



Eram în maxi taxi în una din zilele începutului de an cu ger cumplit. Maşina era mai mare şi nu se încălzea cum mi-aş fi dorit. A pornit motorul, muzica s-a oprit brusc şi s-a auzit o voce bărbătească: „Ce faci? Eşti bine?Măi chiar aşa să îţi ia toţi banii...”; am înţeles că şoferul vorbea la mobil, nu îmi dădeam seama de ce trebuia să se audă şi în boxe, dar cum nu aveam altă opţiune ascultai conversaţia...”Şi câţi bani erau? 2000 roni ? E o sumă...Şi te-a adormit şi a dispărut cu portofelul? Aaaa. Nu te-a adormit. Vorbeaţi....şi a zis că se duce să-ţi ia o cafea...şi n-a mai venit...şi te-a încuiat pe dinafară...Şi cum te-ai descurcat? Aha! Eu am crezut că te-a adormit după...Înţeleg... Dar ştii ceva? Dacă ţi-a făcut şi masaj să nu-ţi pară rau, merită!!!”
                                                                    
                                                                            ***

În ziua în care era zăpada de un strat impresionant şi a început să plouă peste zăpadă, am fost nevoită să ies de dimineaţă cu maşina: bineînţeles că parbrizul era îngheţat, că ştergătoarele nu reuşeau să îndepărteze stropii ce curgeau ca în ploile de vară, normal că semafoarele nu funcţionau şi că în centrul oraşului un autobuz, un troleu şi un camion stăteau în şir indian fix în calea maşinilor din sensul de unde veneam şi eu. Ok îmi zic, se vor da la o parte şi o să trec. Merg mai deprte, e nevoie să parchez, găsesc cu greu un loc şi mă amestec în zloata de afară. Constat că umbrela şi pachetele cu care mă încarc progresiv la cumpărături sunt incompatibile, că ploaia devenită lapoviţă intră perfid pe lângă gât şi că cizmele capitulaseră demult aşa încât tălpile mele se simţeau ca în piscină. Începeam să simt tristeţea şi răcoarea zilei cenuşii când deodată văd cum exact în faţa mea, venea spre mine un ţigan între două vârste, singur, ţinând semeţ o umbrelă şi având pe faţă un zâmbet lăţit imens. De obicei ţiganii pe care îi văd sunt morocănoşi, mereu supăraţi pentru ceva ancestral, înjură şi sunt respingători. Ei, ţiganul ăsta era singur şi fericit, ba chiar aproape râdea. Brusc m-a pufnit râsul, am închis umbrela, mi-am eliberat mâinile şi am pornit cu bucurie copilărească prin zloată până la maşină. Vorba prietenei mele „Ţi-a luminat ţiganul ziua!”

***
De curând am intrat într-o intîmplare specifică personajului Bridget Johnes din cartea şi filmul ce îi poartă titlul. Era o situaţie cel puţin stânjenitoare dar cu un ajutor de nădejde minimizez zic eu consecinţele. Şi cum stăteam aşa şi mă gândeam, la un moment dat îmi amintesc scenele cu Bridget : mai întâi cea în care ajunge la o petrecere unde toată lumea era îmbrăcată sobru şi din cauza unei neînţelegeri numai ea era în costum de iepuraş playboy, şi apoi cea în care plină de intenţii bune transmite reportajul de la sediul pompierilor şi îşi dă drumul pe bară în jos exact atunci când camera se fixează pe dosul ei şi se transmite în direct în toată ţara. Şi încep să râd cu poftă.

***

Se întămplă să nu fim mereu pe fază, se întâmplă să „ne-o furăm”, se întâmplă să fim chiar noi personajul ridicul însă atunci când faptul e deja consumat, se trezeşte în suflet un Zorba gata să îţi desfacă braţele râzând, şi în timp ce dansează să îţi zică : „ Hei, Şefule, ai văzut vreodată o prăbuşire mai straşnică?” ...şi poate că dacă îl laşi pe Zorba să apară vei vedea că e un dans împărtăşit şi de altcineva.

http://www.youtube.com/watch?v=2AzpHvLWFUM&feature=related
Trimiteți un comentariu