duminică, 18 aprilie 2010

Reflectii...


Lumina ...ea e singura în care noi oamenii putem vedea. Aşa cum suntem alcătuiţi, spre deosebire de alte vieţuitoare de pe Pământ, ochii noştri fizici văd doar în prezenţa luminii. O căutăm, o fabricăm, o modelăm. Ne-o proiectăm pe chip, ne îndreptăm spre ea. Amintirea ei ne încălzeşte: e suficient să o invocăm în minte şi simţim bucurie. Dacă pentru un moment imaginăm lipsa ei totală simţim frig şi tristeţe.

După cum suntem aşezaţi faţă de lumină, suntem mai mult sau mai puţin vizibili... apărem frumoşi şi calzi cu părţile noastre luminate; suntem nuanţe şi degradeuri ce se atrag. „Prietene, cum este albastrul tău?” întreba Enghidu în poemul lui Nichita...



Ne apropiem de ceilalţi cu mirarea şi dorinţa de a afla. Ne interesează poate tocmai ceea ce la noi stă în umbră şi ne fascinează cum în ea, sau în el apare la lumină.

Şi TU, şi EA şi EU... NOI suntem la fel... numai locul nostru faţa de lumină diferă, şi ...nuanţele...

Prietene, cum este verdele tău?


Trimiteți un comentariu