duminică, 26 septembrie 2010

Iar mi-a zâmbit...

Sunt o fiică a asfaltului. Dintotdeauna am trăit la oraş. Când eram copil, vara doar eu rămâneam toată vacanţa pe stradă pentru că ceilalţi copii plecau pe rând la ţară. Obişnuiam să glumesc spunând că eu nu aveam „ ţara mea”. Când aveam  şapte ani familia noastră s-a mutat la bloc şi am devenit şi mai mult un copil al asfaltului. Jocurile noastre se legau foarte mult de şantierele din jur, ritmate de evoluţia construcţiei blocului respectiv: ne jucam în fundaţii abia săpate, pe scările instabile, pe plăcile aşezate în echilibru sau ne căţăram până la cabina macaragiului când şantierul se odihnea.

Miracolul întâlnirii cu pământul s-a produs atunci, în vara aceea, când s-a mutat în blocul nostru un copil nou. El ne-a povestit de câmpul de dincolo de cartier. Într-o după amiază de vară, emoţionaţi, fără să anunţăm pe nimeni, vreo 5 copii am decis să mergem acolo. Am străbătut aleile întortocheate dintre blocuri, am ajuns la o stradă importantă pe care am traversat-o cu greu din cauza circulaţiei maşinilor. De partea cealaltă erau blocurile turn printre care trebuia să trecem. Şi am înaintat, fără să vedem nimic în faţa noastră în afara betonului cenuşiu. Mergeam tăcuţi, inimile băteau mai puternic cu creşterea distanţei ce ne despărţea de casă şi deodată, la colţul unui bloc s-a deschis intinderea în faţa ochilor noştri. Nu am să uit uimirea, bucuria şi încântarea simţite atunci. În faţa ochilor mei se vedea imens câmpul auriu de grâu ce unduia în adierea vântului. Am intrat toţi bucuroşi în lan şi am alergat spre interior. Vedeam prima dată grâul şi macii şi albăstrelele. Mirosea diferit de tot ce ştiam până atunci, mă înconjurau culori vesele iar lanul părea fără sfârşit. Am rămas acolo o vreme, îmbrăţişaţi de căldura şi frumuseţea câmpului, simţind dragostea lui.



Au trecut mulţi ani. Câmpul de la marginea oraşului s-a schimbat. S-au construit case si cu vremea lanul s-a îngustat treptat alungat de firmele imobiliare. A rămas o suprafaţă de vreo trei km de teren ce ajunge până la linia de centură si pe lângă care trecem cu maşina adeseori în drumurile în afara oraşului.



25 septembrie:

De dimineaţă am ajuns cu piciorul în câmpul de odinioară. Pare trist sub gunoaiele care i-au schimbat chipul. De-a lungul şoselei şi spre oraş e cel mai rău. Cu cât te îndepărtezi de aceste zone, e mai aerisit. Cei care am fost acolo ieri ne-am apucat de lucru; aveam entuziasm. Eu mă gândeam cum arăta cu treizeci şi ceva de ani în urmă, cum îmi apăruse atunci şi îmi doream să îi transmit că suntem acolo ca să îl ajutăm. Pe măsură ce lucram, am început să comunicăm. Ierburile crescuseră mari şi nu mereu vedeam unde sunt resturile aruncate. I-am spus în gând să mă ajute să îl curăţ acolo unde are nevoie, unde nu poate respira; şi atunci când ochii nu vedeau , picioarele mele nimereau exact peste peturile care trosneau când le călcam. Ca o fiinţă care suferă dar ştie că vrei să o ajuţi, câmpul familiar m-a lăsat să îl străbat, m-a avertizat unde era teren accidentat, ciulinii nu m-au zgâriat, ierburile înalte nu mi-au tăiat nici mănuşile, nici pielea.

Era iar comunicarea de odinioară, numai că acum era rândul meu să îi arăt dragostea. Timpul a trecut şi pe măsură ce strângeam, pe măsură ce putea respira, a început să zâmbească.

O libelulă de catifea bleu în vârful arămiu al ierbii ce se unduia veselă sub adierea toamnei m-a făcut să simt că e ok. Ştiu acum că fetele mele, vor trăi şi ele bucuria alergatului în lanul de grâu copt.

Şi ştiu sigur că el, câmpul, e VIU.




Trimiteți un comentariu