Jocul de-a iubirea

De-a lungul timpului trăit până acum am experimentat mai multe naşteri şi mai multe feluri de a mă relaţiona la viaţă.

M-am născut mai întâi în întâmplarea unirii părinţilor mei. Şi am cunoscut jocul de-a mirarea. El a durat ceva vreme până când conjunctura l-a transformat în cel al acceptării.

A doua oară m-am născut în momentul primului strigăt în lumea materială şi am învăţat jocul de-a supravieţuirea. Se pare că m-am descurcat destul de bine şi că se contura o personalitate puternică în bebeluşul care trebuia neapărat şlefuit potrivit uzanţelor familiei şi societăţii vremurilor în care m-am manifestat ca fiinţă voluntară.

A treia naştere a fost în social, la vârsta de cinci ani precis când m-am trezit dată la gradiniţă: mi-au rămas două mari semne de întrebare din acea perioadă: primul pe care nu l-am înţeles mult timp a fost de ce a trebuit să merg la gradiniţă şi nimeni nu m-a întrebat dacă îmi doream  asta sau nu. Cel de al doilea lucru ce mi-a fost a mirare a reprezentat coada de la înscriere, tristeţea mamei când au refuzat să mă accepte, nedumerirea mea referitoare la proceduri, şi apoi decizia de a duce singură dosarul în faţă: lucru ce se pare că a impresionat comisia respectivă care m-a privit cum aşez dosarul fără un cuvânt pe masă în faţa lor şi cum îi privesc apoi liniştită aşteptând să acţioneze. Şi m-au admis!

Următoarea naştere a fost la 18 ani când am simţit eliberarea de sub tutela părintească. Deşi am continuat să locuiesc încă o vreme cu ei, spiritual am trăit o desprindere aproape fizică, iar raporturile dintre noi s-au inversat apoi în sensul că în timp părinţii au devenit ca nişte copii ai mei. Atunci am jucat jocul armonizării relaţiilor cu oamenii din jur şi jocul grijii materne.

A urmat naşterea întru misterul vieţii şi al morţii şi jocul care m-a prins a fost al căutării de simboluri şi al acceptării neînţelesului.

A urmat naşterea întru creaţie şi maternitate în care am învăţat şi exersat jocul de-a răbdarea şi înţelepciunea.

Cea mai surprinzătoare îmi pare naşterea cea mai recentă, naşterea întru mine. E surprinzătoare pentru că e paradoxală: cu cât mă înţeleg mai mult pe mine, cu atât îi înţeleg pe ceilalţi şi sunt mai cooperantă. Jocul obligatoriu este jocul de-a iubirea. De când îl joc, în jurul meu lumea e mai luminoasă, sufletul meu este tot mai bucuros, zâmbesc mai des, găsesc atât de multe motive de voioşie iar tot ce trăiesc are un sens şi o continuitate. De când sunt în jocul de-a iubirea am certitudinea că noi toţi semănăm foarte mult în dorinţa noastră de iubire: oricine suntem, oricum arătăm, oricâte posedăm, noi toţi avem o nevoie imensă de a fi iubiţi şi de a împărtăşi iubirea noastră. E nevoie doar de cineva care să înceapă jocul şi apoi toţi aderă repede. Jocul de-a iubirea este uşor, nu sunt reguli şi odată ce înţelegi că iubirea nu este de ceva sau de cineva anume, cea pentru iubit, sau soţ, sau copil, sau părinţi, ci este chiar IUBIREA aproape că jocul se joacă singur.

 Automat apare zâmbetul şi copilul din interior.

http://www.youtube.com/watch?v=mSf7qWgFFPw