duminică, 28 noiembrie 2010

Taine...

Am venit la Tine şi te-am întrebat: Ce e misterul?

Misterul, mi-ai răspuns zâmbind uşor, este ceea ce ştiai cândva, dar ai uitat , şi amintirea sa presimţită te atrage. Te-am privit adânc în ochi şi mi-am zis că aşa e: sunt multe pe care nu le cunosc pe lume, dar nu mi se par mistere, nu au nici o aură fascinantă.

M-am întors apoi spre ceea ce iubesc şi am întrebat: trăim aceleaşi mistere? Căutăm răspuns la aceleaşi taine?

De data asta tu m-ai privit adânc în ochi şi mi-ai zâmbit; ai tăcut mult şi ca de obicei, de fiecare dată când taci m-am îndreptat spre mine. Uneori mă întreb dacă nu cumva ăsta e rostul tău: să taci pentru ca eu să găsesc în mine răspunsuri.

 Care e misterul tău? Cum e taina ta?

marți, 23 noiembrie 2010

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată...

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu te răneşte, nici nu te întristează, nici nu îţi şterge lacrima din firul genei.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu te-a făcut să te revolţi, sau nu te-a învăţat să iubeşti muzica de un anume gen.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu ţi-a aşezat pălăriuţa şucar, nu te-a pus să aduni albine din curte deşi inima îţi bătea să spargă pieptul, nu te-a făcut să îţi placă ceea ce cu puţin înainte ţi se părea îndoielnic.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu ţi-a dat lucruri care îţi plăceau mult, nu te-a învăţat să fii meticulos, nu te-a lăsat uimit.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu îşi va lua rămas bun niciodată.

Ceea ce  ai cunoscut vreodată...  va rămâne mai departe în tine.






marți, 16 noiembrie 2010

Ca şi cum...

Ca un pictor urmărit de imaginea perfectă din mintea lui, aşa te căutam în toate chipurile întâlnite; ca un sculptor ce cunoscuse sufletul pietrei, aşa modelam realitatea ca să te descopăr; ca însetatul ce străbate deşertul, aşa îmi şopteam rugăciunea, ca să te aflu; cu nerăbdare ori cu resemnare, cu dor sau cu detaşare, tot omenescul din mine te dorea. De fiecare dată, când mă opream puţin ca să te închipui , conturul tău îmi părea nedesluşit şi aparţineai viitorului, mereu diferit de momentul pe care îl trăiam. Şi aşa, treceam prin fiecare vârstă cu dorul de tine şi cu tristeţea din inima mea care tot nu te afla.

Şi am ajuns în acea zi în care, în timp ce lucram ca de obicei, soarele a strălucit în dreptul ferestrei mele. Deşi era o zi luminoasă, toamna de început se arăta rece şi caloriferul dădea o căldură plăcută încăperii. Mă simţeam bine, trupul meu se rasfăţa în căldura din interiorul camerei, iar sufletul se bucura de ziua însorită şi veselă. Exact atunci, privirea s-a oprit pe imaginea geamului care se reflecta pe masa la care lucram : acolo, în acea imagine se vedea o mişcare, nişte valuri unduiau vertical pe geamul reflectat. M-am uitat la fereastra reală, nu se vedea nimic. În reflecţia de pe masă, aceleaşi valuri unduitoare continuau să danseze. Am înţeles că era căldura din calorifer pe care în mod normal nu o vedeam, dar care îmi dăduse acea stare de bine şi confort, care după ce îmi rasfăţase trupul îmi lăsa inima să se bucure de ce trăia.

Atunci, în ziua aceea, te-am aflat. Am înţeles că tu nu ai chip aşa cum eram eu obişnuită să caut, că nu te pot modela cu voinţa mea aşa cum procedam cu lucrările zilnice, că nu te pot soarbe când mi-e sete pentru că EŞTI mereu, pentru că sunt în tine de când mă ştiu. Nu te-am văzut niciodată dar te-ai reflectat mereu în sclipirile ochilor mei. Nu te-am atins niciodată, dar te-ai arătat în tot ceea ce au modelat mâinile mele, nu te-am sorbit niciodată, dar ai intrat în mine la fiecare respiraţie fără să fi ştiut.



Nu te mai caut cu omenescul din mine, pentru că te cunosc de tare demult ... pentru că eu sunt Galateea ta şi căldura iubirii din tine mi-a dat viaţă.


http://www.youtube.com/watch?v=S0cRfQKcVCM