joi, 15 decembrie 2011

Ninsorile...

E iarnă şi e cald.

Ca o toamnă târzie mă acoperă natura. E aproape de Crăciun...privesc soarele, simt aerul, ştiu că ninge alb undeva. Întotdeauna am privit ninsoarea ca pe o purificare, imacularea albului ei peste toate mă trimitea cu gândul la curăţenia şi limpezirea pe care cerul ni le oferea.

Acum  în mine stă să ningă cu fulgi pufoşi, strălucitori. Aşteaptă să termin curăţenia...

***
 Mereu m-a surprins imensa linişte care există în natură în clipa dinainte să ningă. E ca şi cum cerul ne-ar atrage atenţia asupra miracolului ce se va produce. În ultimele zile simt o linişte asemănătoare, care ieri mi-a spus că mai am de făcut ceva important, ca înainte de orice  început: că e necesar ca în tăcerea din mine să las fulgii să vină în iertări.

Cum să cer iertare şi ce să iert, am întrebat?

Ştii tristeţea?

Da...

Gândeşte-te la ea, de câte ori te-a însoţit au fost tot atâtea clipe ce se voiau iertate.

Tristeţea? o credeam  inamică.. .şi  de fapt a fost prietena mea; ea  îmi arăta de câte ori rătăceam calea.

Aşadar, să ningă:

Iert toate lacrimile şi durerile: au fost  cecitatea perspectivei de atunci.

Iert toate gesturile şi visele aşteptate care nu s-au împlinit: au fost doar lipsă de realism.

Iert toate laşităţile celorlalţi: au fost lipsa mea de determinare.

Iert toate gesturile şi faptele pe care am ezitat să le fac, chiar când  îmi doream.

Iert toate răspunsurile pe care nu le-am dat, toate promisiunile pe care nu le-am respectat, toate dorinţele de care am uitat.

Iert toate gesturile pe care le-am făcut şi de care nu am fost mândră, tot ce am dus până la capăt deşi  nu voiam.

Iert toate câte mi-au adus tristeţea: ele au fost  şlefuiri de care nu eram conştientă.

Iert şi cer iertare pentru toate gândurile care au creat presiune în mine şi în ceilalţi.

Iert şi cer iertare pentru nepăsare.

Iert şi cer iertare pentru la netimp.

Iert şi cer iertare pentru toate enumerate şi încă în plus.

E iarnă şi e cald.

Ninge dumnezeieşte!


vineri, 9 decembrie 2011

Sache que je...

„Ce cauţi aici, pe Pământ? îl întrebă vulpea pe Micul Prinţ

Caut oamenii, spuse el. Caut prieteni. Vino şi joacă-te cu mine, sunt atât de singur.

Nu pot să mă joc cu tine, nu sunt îmblânzită, spuse vulpea.

...

Se poate, dar am multe lucruri de descoperit, spuse Micul Prinţ

Nu putem cunoaşte decât ceea ce îmblânzim, spuse vulpea.”



***

„Este jucăria mea, spuse puştoaica de trei ani. EU am cunoscut-o!”

***

Sache que je... să ştii că eu, la fel ca şi tine, am venit să arătăm iubirea pe Pământ. Iubirea fiecăruia e un fel al lui de a Cunoaşte.

Să ştii că eu am venit să îţi arăt că poţi cunoaşte într-un mod ingenuu toată viaţa. Am venit să te fac să simţi din nou bucuria cristalină şi zâmbetul. Am venit să îţi laşi inima să înflorească şi să simtă o altă inimă. Am venit ca să te las să mă cunoşti, să ştii că iubirea e diferită dar există în fiecare din noi, mereu.

Am venit ca să îţi arăt „cântece şi ghiduşii” demult uitate, să-ţi pun miros de pâine caldă în desaga zilnică şi să-ţi aştern un zâmbet în cale.

Am venit ca să mă las ştiută şi ca să cunosc iubirea de la tine.

Sache que je...

Sache que je...

***

Am venit să creez legături...am venit ca să ne îmblânzim.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

„L’enfer ,c’est les autres” J.P. Sartre

Adeseori ne simţim incomod în compania celorlalţi. Unul ne irită, altul ne provoacă nerăbdare, un al treilea ne plictiseşte etern, faţă de un al patrulea simţim furie. Sunt şi oameni care ne fac să ne simţim bine; sunt oameni în compania cărora simţim linişte, bucurie, senin.


***

Am constatat că lângă acelaşi om poţi să trăieşti toate sentimentele, şi într-o direcţie şi în cealaltă. Atunci, m-am gândit că „L”enfer” este doar în mine şi că ceilalţi oameni sunt oglindirea a ceea ce nu suport la mine şi atunci proiectez în afară, în ceilalţi.

L’enfer c’est moi persévérant dans ma faute, c’est moi qui ne sait pas trouver la joie en soi-même et qui la cherche dans les autres.

Infernul sunt eu care nu mă recunosc , care nu mă accept, care nu văd că totul există deja în mine, de la facerea universului. Sunt eu care neiubindu-mă, nu pot iubi nimic altceva. Infernul sunt eu când râvnesc şi vreau să posed. Infernul sunt eu când mă las purtat de patimi şi când refuz cunoaşterea.

***

Infernul sunt eu când nu mă recunosc în toţi ceilalţi şi mă împart în fiecare.

Le paradis c’est les autres quand on partage.



vineri, 4 noiembrie 2011

Când iubirea vă face semn...

Iubim la orice vârstă cu iubiri diferite de fiecare dată. Aflăm din legende despre iubirile aparte, în care îndrăgostiţii trec prin timp şi prejudecăţi, înving chiar şi eternitatea. Ne surprinde acest fel de iubire, ne atrage, ne-o dorim.

Într-o zi, chemată cu ardoare, ea vine. Este o iubire care nu se compară cu nimic din ceea ce ştiam până atunci. E atât de curată şi limpede, atât de strălucitoare încât doar atingerea cu boarea aripilor sale ne transformă şi ne purifică.

E iubirea Isoldei şi a lui Tristan, a lui Lancelot şi a Guenievrei, e iubirea care face să se îmbrăţişeze trandafiri pe morminte, care creşte în timp, care inspiră şi mişcă inimile prin vremuri.

***

E iubirea noastră, e iubirea pe care o aşteptam mereu. Ea ne transformă, ea ne aduce alături şi ne uneşte peste distanţe uriaşe, ea ne vorbeşte prin inimi şi prin eter, ea ne duce cu ea.

„Când iubirea copleşitoare vă face semn, urmaţi-i îndemnul!” K. Gibran -Profetul





joi, 27 octombrie 2011

Doi pe un balansoar…

De multe ori ne jucăm, ne amuzăm ...şi inevitabil ajungem pe un balansoar. E o situaţie aparte, o relaţie unică.

La început descoperim zborul; mişcarea ascendentă urmată de cealaltă ne dă impresia unui zbor pe verticală. Repede descoperim că e bine sus dar şi că ulterior ajungem jos. Învăţăm apoi puterea negocierii şi a convingerii: sus fiind încercăm să îl convingem pe celălat să ne mai ţină acolo; vine apoi ideea de a sta cât mai mult jos şi îl lăsăm uitat pe celălalt cocoţat pe partea lui, dând neputincios din picioare: e un anumit control pe care îl deţinem şi ne simţim importanţi.

Copii fiind ne dăm în balansoar adeseori însă rămânem toată viaţa în el fără să o ştim prea bine. Mereu vom fi doi pe un balansoar şi la un moment dat vom începe să înţelegem legătura care ne uneşte în oblica sus-jos. Uneori celălalt îşi impune dorinţa de a urca, ori îşi afirmă controlul lăsându-ne dinadins agăţaţi acolo sus. Uneori ne amuzăm, alteori ne agităm să schimbăm starea de fapt.

E frumos când realizezi că tot balansul nu există de unul singur; vine momentul în care pricepi că eşti sus pentru că celălalt a făcut un efort să te ridici iar el ajunge la rândul lui acolo când contribui şi tu.

Pe un balansoar înveţi că nimic nu rămâne nemişcat cât eşti în doi şi mai ales că întotdeauna după un munte urmează o vale. Pe un balansoar înveţi să fii împreună la urcuş ori la coborâre cu aceeaşi bucurie; pe un balansoar înveţi să te bucuri de urcarea celuilalt.




sâmbătă, 15 octombrie 2011

L’automne de ma vie!

Chaque saison remplit les yeux de mon âme, chaque saison déroule son spectacle magnifique et m’enseigne la leçon de la vie. Chaque fois je m’égare dans la contemplation, je suis charmée par la beauté et les harmonies, je me laisse conquise par les émotions spécifiques. Et pourtant, chaque fois j’oublie d’être vraiment attentive et de comprendre ce que la nature veut m’apprendre. Ainsi, soit au printemps, soit en automne il arrive, immanquablement, le moment de tristesse. Toute ma vie, j’ai traversé les saisons accompagnée de cette tristesse plus ou moins présente.

Au printemps de ma vie, les saisons passaient plus tumultueusement, avec plus de fougue. L’été de ma vie a donné un nom à tout cela et lui a dit : passion. C’est ainsi que les saisons, les années, me traversaient : pleines de passion.

Je suis maintenant au début de l’automne de ma vie. Les saisons ont tourné trois fois dans la grande roue de la nature et je comprends de plus en plus ce que l’enchainement printemps-été-automne-hiver veut dire. Je comprends comment c’est naturel pour un arbre d’accepter au printemps les nouvelles feuilles avec lesquelles il vit presque intimement six mois et comme, aussi naturellement, les laisse s’envoler en automne. L’arbre ne souffre jamais quand il reste dépouillé de ses feuilles. L’arbre sait que c’est une démarche obligatoire pour pouvoir grandir l’année suivante, pour devenir plus fort et pour que sa couronne approche encore du ciel. L’arbre sait plus que moi ...

°°°

Cette semaine a été d’une densité et d’une intensité sans précédent. J’ai eu le soupçon que la vie me poussait à vivre tout à la fois : toutes mes angoisses passées et toutes les situations pas claires sont revenues en même temps et ont demandé mon attention directe. Et pour une fois je les ai vécues à la fois, je ne les ai pas ajournées comme j’avais l’habitude mais je les ai vécues toutes. Ca m’a donné un grand sentiment de réussite et de contentement de moi-même.

Mais voilà que toutes les leçons n’ont pas été apprises. Tout à coup s’en suit l’ancien sentiment qui m’a accompagné depuis si longtemps : une sorte de tristesse sans nom. Et tout à coup je comprends qu’il est nécessaire que je me laisse faire, que je ne dois plus me mettre de travers, que je dois laisser « mourir et tomber mes feuilles » aussi comme le font les arbres en automne.

Il est grand temps d’apprendre comment se détacher sans en souffrir. Il est grand temps d’apprendre la leçon de l’automne : les feuilles ont été d’une grande aide pour que les fruits murissent mais le temps de ces fruits a passé. Il y a tant d’autres fruits à apparaitre, et il y a tant d’autres feuilles à verdir.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Passage through life...

M-ai întrebat acum eşti bine? Şi ţi-am zis că da. M-ai întrebat apoi de ce şi ţi-am zis că acum e altfel. Ai vrut să ştii ce e schimbat şi mă pregăteam să găsesc explicaţii „savante” . De ce altcândva eram aşa de tristă... să-ţi spun dar.  Pentru că în mine ştiam că fiecare vârstă are miezul ei de aflat. Ştiam că ceea ce trăiam era diferit de ceea ce sinele era pregătit să înveţe în timpul acelei vremi.

Acum trăiesc într-o altă vârstă şi abia acum se potriveşte. De aceea sunt liniştită şi senină: în sfârşit trăiesc sincron cu ceea ce ştie de demult interiorul meu. Şi da, am acceptat ideea că timpul scurs nu mai revine şi nici viaţa acelei vârste nu o mai pot trăi.

Acum am aflat şi eu acest lucru, acum îl accept şi eu.

Fiecare anotimp vine la vremea lui.




miercuri, 28 septembrie 2011

Primăvara începe cu tine...

După mult timp am aflat
că te iubesc fără de tine
Eu, cea fără de mine.

şi

Că nu eu sunt cea
al cărui chip îl port

şi

că nu Tu eşti cel
al cărui chip îl porţi.



La ceva timp am aflat
Că amândoi privim acelaşi pom
Dar îl vedem  preferat.

Că suntem între noi
când tu afli ce văd
şi eu aflu ce vezi


Apoi am aflat
Că de-aş fi
Ori  da, ori nu
Vei  fi sau nu, sau da
Ca să fim amândoi .


Pot fi  pe rând eu, eu, eu...
Dar nicicând NOI  fără
Tu, tu, tu..


De curând am aflat că fără
De Tu şi fără de Eu
Suntem de-a pururi
NOI.



duminică, 25 septembrie 2011

we did it again!

Ieri am fost din nou pe câmpul de la marginea oraşului pentru curăţenia care a devenit de acum un obicei în luna septembrie. Am fost mai puţini oameni decât anul trecut dar şi gunoaiele au fost mult mai puţine, ceea ce m-a făcut să zâmbesc în faţa organizării cosmice care nu foloseşte forţe inutile când nu e cazul.





Cum mi se întâmplă ca atunci când lucrez să fiu atentă la ceea ce fac, la ceea mi se întâmplă sau ce mi se transmite, voi împărtăşi câteva din aceste trăiri.
Astfel în anul acesta mesajul pe care l-am primit a fost o confirmare a optimismului resimţit anul trecut: dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce am strâns putem spune că gunoaiele mari nu au mai apărut; ele au fost rezolvate în timpul scurs până în prezent. Etapei actuale i-au rămas mărunţişurile de aranjat şi de supravegheat gesturi, atitudini faţă de sine, de ceilalţi şi de pământ. În multe locuri unde anul trecut nu făceam faţă, acum câmpul era curat ca şi cum s-a stabilit  a priori un anume proces de triere a gunoaielor ce pot fi aruncate.
Câmpul era liniştit şi răbdător şi parcă îşi găsea singur remedii: pe o porţiune unde omul lăsase gunoaie care dădeau şi un miros neplăcut, pământul lăsase să crească mentă sălbatică ca să igienizeze locul.
***
Nu ştiu dacă există o corelare între om şi tipul gunoaielor pe care le-a întâlnit, dar anul acesta nu am reuşit să strâng nici doi saci plini deoarece am aflat numai mărunţişuri şi paradoxal muuuulte chiştoace de ţigări (de tare de mult fumul de ţigări îmi dă o stare de disconfort). :)  Am vazut că sunt prea multe ca să le pot strânge şi am înţeles că e bine să identifici în ce direcţii energia investită nu e necesară: chiştoacele oricum vor dispărea destul de curând ca  fiind biodegradabile.
***
Ziua de ieri mi-a confirmat două idei a căror formulare am primit-o ca atare în vara aceasta:
Acţiunea e superioară nonacţiunii şi ceea ce faci CORECT pentru tine îţi dă starea de fericire!



duminică, 4 septembrie 2011

L’amour, magica amor

Femeia cu alură de zeiţă indiană a propus ca toţi să formăm un cerc, aşa cum stăteam pe plajă, mângâiaţi de briza nopţii; să ne ţinem de mână şi fiecare să trimită iubire celui din dreapta sa. Palmele mele au atins fiecare o altă mână, am închis ochii, am simţit briza, nisipul, marea, noaptea, apoi am intuit cercul în care eram şi am primit un val puternic de iubire dinspre stânga mea. Purta cu el o bucurie nedisimulată şi am trimis apoi înspre dreapta mea iubirea pe care o găzduisem o clipă în inimă. Al doilea val a părut de o intensitate mai mică, iar apoi ceva s-a întâmplat pentru că a fost clar că s-a întrerupt. Nu mai venea nimic din stânga. Am aşteptat o vreme, apoi m-am gândit că dacă nu pot primi iubirea, sigur aş putea să o trimit: am imaginat cum iubirea era undeva în centrul cercului nostru, mi-am umplut inima cât s-a putut cu lumina ei şi am trimis-o înspre dreapta mea. Paradoxal, sau nu, la scurt timp din nou valul de iubire a venit din stânga mea şi de câte ori se bloca undeva, nu o mai aşteptam ci o imaginam, o cream cumva în inimă şi rapid ajungea din nou la mine.

***

Indiferent unde suntem, indiferent ce trăim, e suficient să trimitem iubire înspre ceea ce ne înconjoară în acel moment şi vom simţi cum ne învăluie iubirea felurit reflectată şi bogat amplificată de ceea ce a întâlnit. Oriunde eşti, iubeşte! E cel mai de preţ cadou pe care ţi-l poţi face în viaţă fiind.


marți, 30 august 2011

Marea din noi

Parcă în nici o altă situaţie nu se manifestă atât de limpede marea dinăuntru ca atunci când suntem în preajma mării adevărate.

Adeseori îi auzim sunetul ori îi urmărim cu privirea nesfârşita culoare până când gândul şi ochii ni se agaţă de orizont. Uneori o admirăm în imaginile făcute de alţii: fotografii, tablouri ori vederi, alteori o evocăm prin poveşti auzite ori citite. Toate acestea nu fac decât să prindă un crâmpei din natura sa adevărată. Chiar şi atunci când suntem la ţărm, deşi ne mângâie gleznele, ori ne pătrunde sărat amărui în nări nu putem spune că o simţim cu adevărat.

Atâta timp cât există o umbră de pământ, oricât de mică, privirea se va întoarce repetat spre ea şi va duce instantaneu şi atenţia noastră acolo. Inconştient aproape vom privi iar şi iar acel pământ, vom căuta viaţa din exterior, vegetaţia ori civilizaţia şi siguranţa sa iluzorie. Şi vom ignora complet întinderea albastru verzuie din jurul acelui pământ.

***
Încercăm sentimente diferite în preajma mării: ne uimeşte forţa ei, ne încântă frumuseţea nuanţelor franjurate în spuma albă, ne prinde privirea şi inima în miile de sclipiri aurii prin care zămbeşte soarelui, ne impune respect ori induce teamă prin forţa dezlănţuită.

Marea se priveşte, se admiră, se iubeşte, se ia drept martor, se contemplă, se simte, se evocă, se vizitează, se ţine la distanţă, se uită, se celebrează.

***
Există un moment însă când marea se dezvăluie. Atunci eşti doar tu cu ea. Indiferent unde se află corpul tău fizic (pe un vapor, ori scufundat în apă) nu mai există nimeni şi nimic în jur în acele clipe pentru tine şi simţi marea din interior. Ea a fost dintotdeauna acolo însă niciodată nu ţi s-a arătat atât de limpede şi nu ţi-a vorbit atât de clar. Abia atunci înţelegi că oricum ni se arată, marea este fundamental liniştită, starea ei naturală este de linişte, de calm şi senin. Valurile, spuma, sclipirile, hulele nu sunt decât modul ei de a se lăsa în voie, de a se abandona. Marea te învaţă cum să nu mai opui rezistenţă la tot ce vine spre tine şi simţi cum în orice ipostază este pururi vie şi îţi arată cât poţi fii şi tu de viu lăsând să existe tot ce te atinge. Marea te invaţă cum să nu încordezi muşchii a respingere, ci mai degrabă cum să devii suplu. Marea îţi spune cum poţi şterge şi curăţa, cum poţi purifica. Marea îţi arată bogăţia interioară, viaţa de acolo, nebănuită adeseori. În mare, când celulele tale se amestecă printre ale ei, îi simţi generozitatea şi înţelepciunea.

***

După aceea, marea dinăuntrul tău începe să crească şi devine una cu marea pe care ai cunoscut-o în afară: fundamental liniştită, calmă şi senină în adânc.


miercuri, 17 august 2011

din grădina vieţii 3

Petrecând zile şi luni săpând, plivind, tăind, ajustând, udând, începe să privească altfel lucrurile. Vede cum din acelaşi pământ, vor ieşi absolut întotdeauna două tipuri de plante: florile sau pomii pe care el le-a plantat dar şi buruienile. Cu toate că înainte de a planta curăţase cu atenţie locul, apoi îl afânase, il greblase cu grijă, de fiecare dată în jurul noilor plante vor exista şi buruienile. A observat apoi  că şi ele s-au schimbat în timp: unele au dispărut singure, altele prin acţiunile sale constante, altele însă apar indiferent ce ar  face. A înţeles că şi ele se bucură de acelaşi soare, de aceeaşi apă din care se hrănesc şi florile. Uneori, paradoxal, frumuseţea florilor se arată doar dacă se concentrează  pe eliminarea  buruienilor. Acum ştie că ele nu vor dispărea niciodată şi că orice acţiune pe cale chimică ar duce şi la dispariţia florilor dar şi la otrăvirea pământului. Ca urmare s-a obişnuit să fie atent la apariţia buruienilor: dacă acţionează regulat îi este şi lui mai uşor iar grădina e mereu proaspătă.
***
În viaţa unui grădinar apar perioade mai lungi sau mai scurte în care e nevoit să stea departe de grădina lui. Nu omite niciodată să îi anunţe lucrul acesta înainte de a pleca şi mereu  se asigură că pe durata lipsei lui cineva o să continue ritualul udării. Indiferent de anotimp ori de lungimea perioadei cât a lipsit, revedrea a fost de fiecare dată peste aşteptări: indiferent când ajungea înapoi, ziua ori noaptea, se ducea să o vadă şi de fiecare dată i se umplea sufletul de încântare: o găsea mereu zâmbind şi i se părea mai frumoasă decât o păstra în amintirea de când plecase. Momentul acesta a fost mereu o taină a lor.
***
 În preajma ei a învăţat limbajul faptelor. Este un limbaj direct şi cu impact puternic. Grădina nu spune vorbe niciodată însă de la ea a aflat câte nu ar fi crezut. Grădina acţionează, se transformă, este. Deşi nu vorbeşte este foarte animată şi are un fel aparte de a comunica prin sentimente. Cel mai recent l-a surprins când  în două ghivece diferite au apărut  brusc plante ce muriseră cu multe luni în urmă. Îşi amintea de plantele care mor pe timpul iernii şi ale căror ghivece le duce afară, într-un loc anume. De multe ori lasă pământul aşa până când îi găseşte vreun folos. La fel s-a întâmplat şi acum: plantele muriseră, trecuseră câteva luni, şi a hotărât să schimbe dafinul într-un ghiveci mai mare. A mai fost nevoie să completeze cu pământ şi a golit  aproape  toate ghivecele vechi. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut cum, după o vreme,  la tulpina dafinului au început să apară lăstari violeţi dintr-o plantă de mult uitată.  Aproape simultan, într-un alt ghiveci nefolosit  a apărut o împletire  de frunzuliţe mici şi vesele. Cu sufletul plin de emoţie a urmărit întoarcerea la viaţă acolo unde nu mai credea că se poate întâmpla. Ştia  că numai ceea ce este sănătos poate rezista timpului indiferent de condiţii şi iată că avea acum dovada dublă în faţa ochilor.





***
Nu de puţine ori îi simte o uşoară dojană. Privind-o, vede că nu este la fel de îngrijită în toate cotloanele şi recunoaşte părţi care sunt neglijate şi în el.
Alteori îi arată unde greşeşte constant: privind la trandafiri timp îndelungat a observat cum la prima înflorire sunt boboci puţini, iar florile sunt mari, mari şi de o frumuseţe anume. Pe măsură ce continuă să înflorească şi au tot mai mulţi boboci, florile devin mai mici iar culorile şi parfumul sunt mai estompate. Se vede pe sine apoi  cum începe o treabă şi cum se aglomerează treptat în multe altele. Un licăr amuzat i se aprinde în privire şi îi mulţumeşte trandafirului pentru oglindire.

marți, 16 august 2011

din grădina vieţii 2 ...

Pe măsură ce trece vremea, pe măsură ce victoriile sau eşecurile se succed în activitatea lui, grădinarul învaţă să cunoască plantele: astfel acum ştie că există plante anuale, bianuale ori perene. Cunoscând acest lucru dinainte înlătură tristeţea cauzată de dispariţia inexplicabilă altădată a unei plante din grădina sa: prin natura ei, nu avea cum să dureze mai mult decât putea. Un grădinar ştie să amenajeze locuri din grădina lui unde cultivă plante perene, dar şi parcele unde plantele vor rămâne o vreme.





 
***

De multe ori a admirat florile din alte grădini şi şi-a dorit ca ele să crească identic şi la el. În dorinţa lui de a cunoaşte mai mult despre viaţa plantelor a găsit cataloage de prezentare a plantelor frumos colorate care i-au oprit răsuflarea. Petrecea ore îndelungi răsfoind imaginile superbe, visând la felul cum s-ar fi potrivit cu florile lui, la locul lor lângă el. A înţeles după o perioadă că toate acele imagini erau doar iluzii; oricât de reale ar fi părut, ele se risipeau odată ce întorcea pagina şi chiar dacă stăteau în mintea lui o vreme nu trăiau lângă el: nu le simţise mirosul niciodată, palmele lui nu trecuseră peste luciul frunzelor lor, nu le simţise niciodată puful, ţepii ori catifelarea. Nu le văzuse crescând, nu le vedea tranformându-se. Erau frumoase, erau puternic colorate, însă erau... imagini identice în fiecare zi. Nu trăiau, nu se schimbau în nici un fel. De atunci a învăţat să investească energie în florile pe care le cunoaştea direct şi care făceau parte din grădina lui.




***

În timpul petrecut între plante, grădinarul a început să ia aminte la faptul că nu este el singurul care acţionează, care influenţează bunul mers al fenomenelor. A observat că are aliaţi dar şi inamici în demersurile lui. A obesrvat cum porţiuni de pământ sunt mai afânate şi acolo plantele sunt mai vesele, şi a început să fie recunoscător râmelor. A văzut cum albinele, fluturii ori vântul aduc din alte locuri plante ce nu mai crescuseră niciodată în grădina lui. Şi mulţumea pentru diversitate albinelor, fluturilor ori vântului.

La început se mâhnea tare mult când vedea plantele distruse de melci, de grindină, de vreo pisică străină, de căţelul casei, de neatenţie, de rădaşte, ori ploi acide. Se obişnuise ca lucrurile să se întâmple întocmai cum credea el şi orice modificare survenită pe parcurs îi producea stări de tristeţe şi revoltă; evenimentele din exterior reuşeau să îl surprindă şi să îl domine. Obişnuia să se încăpăţâneze în a dori o anume plantă şi de fiecare dată când eşua în plantarea ei cumpăra alta şi alta şi alta. În timp a învăţat să recunoască faptul că în relaţia lui directă cu grădina interveneau mai mulţi factori şi că divinitatea are întotdeauna cel mai important cuvânt de spus. A învăţat să consacre fiecare activitate a sa celebrării divinităţii şi să accepte cu seninătate orice schimbare în bine sau în rău. De altfel a trebuit să recunoască faptul că nici un efort al său nu a fost în zadar: mereu a avut ceva de învăţat. Şi fiecare învăţătură nouă a adus alt chip grădinii sale.



***

Cel mai mirat a rămas în ziua în care a descoperit că grădina îl cunoaşte dincolo de aparent. Observase de ceva vreme că grădina produce singură plantele ei independent de ceea ce semănase el vreodată şi remarcase că în unele perioade acestea erau mai abundente sau dimpotrivă. Cum plantele făceau parte din cele folosite în terapie a început să caute informaţii despre afecţiunile în care erau indicate. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut că în acele perioade în care erau mai abundente în grădină, în corpul lui se manifestau afecţiuni ce puteau fi remediate folosind acel gen de plante. A învăţat atunci lecţia generozităţii şi a momentului oportun.

luni, 15 august 2011

din grădina vieţii...

De câte ori am ocazia stau în grădină fie să lucrez printre plante, fie mă aşez pe o băncuţă şi iau aminte la viaţa naturii. Sunt 16 ani de când am cunoscut această grădină şi pot spune cu tărie că există o relaţie vie între noi dat fiind că fiecare contribuie cu ceva la fiinţarea acestei relaţii. Eu am grijă să îi ofer la timp ce are nevoie pentru a exista iar ea mă copleşeşte de fiecare dată cu răsplata. Adeseori îmi oferă idei pentru perioadele de lipsă de creativitate, sfaturi pentru probleme interpersonale, leacuri reale pentru probleme fizice, răspunsuri la întrebări persistente. Ce îmi place la această relaţie a noastră este faptul că lucrurile se defăşoară de pe poziţii egale, de acceptare reciprocă şi înţelegere. O să vi se pară ciudat, însă grădina este la fel de vie şi plină de personalitate ca orice fiinţă. De multe ori mă amuză cum ştie să îmi tempereze dorinţele prea năvalnice, cum ştie să-mi arate oglinzi felurite, mai frumoase ori mai puţin plăcute, cum are înţelepciunea de a mă face să înţeleg, să accept, să visez. Cel mai mult îmi place felul cum ne modelăm reciproc. Şi ea, şi eu aveam un anume chip în momentul când ne-am cunoscut; şi ea şi eu ne-am schimbat de atunci şi individual dar şi împreună. Este adevărat că două fiinţe într-o convieţuire îndelungată ajung să împrumute reciproc unele caracteristici care devin comune, prin urmare, în fiecare dintre noi se găseşte ceva împrumutat de la celălalt. Fiecare dintre noi devine la un moment dat un grădinar.

***

Un grădinar cunoaşte la început dorinţa de a planta. E o dorinţă anume: un amestec de neastâmpăr, iubire, răbdare, cunoaştere. Orice sămânţă creşte mai întăi în el însuşi: în timp ce cu palmele bătătoreşte pământul afânat deasupra locaşului unde a aşezat bobul, în sufletul său există deja imaginea plantei în toată splendoarea ei, în triumful ei existenţial. Apoi ştie că ceea ce urmează ţine de rutină: va uda periodic, va observa şi va remedia unde va fi cazul. Grădinarul a învăţat că după ce a plantat sămânţa, trebuie să aştepte ca natura să lucreze- el ştie că prea multă atenţie este la fel de periculoasă şi dăunătoare ca abandonul total. De aceea va urma un ritm al interacţiunii: în anumite perioade el va uda locul plantării, va trimite din căldura sufletului său imaginii plantei care este acum sub pământ şi care deşi nu e vizibilă fizic, cu ochii sufletului său o vede cum creşte, şi apoi o va lăsa singură să devină ea. Fiecare sămânţă are o durată diferită de germinaţie; grădinarul nu anticipează, el îşi continuă ritualul. Ştie că dacă e o sămânţă bună, mai devreme sau mai târziu o să iasă la suprafaţă. Momentul acesta este de fiecare dată unic în emoţie şi bucurie: fiecare sămânţă care a reuşit să iasă de sub pământ i-a adus un sentiment puternic de uimire, recunoştinţă şi creaţie. De fiecare dată în acest moment, sufletul său s-a cutremurat de încântare în faţa miracolului vieţii.

(va urma)

vineri, 5 august 2011

Pointillage

Eram copilă; aveam în jur de 4-5 ani. Stăteam la casă; pe strada noastră eram peste zece copii care ieşeam să ne jucăm în fiecare zi. Timpul mi se părea plin, plin. Erau însă unele zile când dispăreau parcă toţi, când eram vreo doi trei pe stradă, când parcă nu aveam nici rost, nici chef, iar timpul era luuung, goool şi apăsător. Orice idee aveam nu ne aducea vreun entuziasm aşa că până la urmă ne duceam fiecare pe la casa noastră, uneori şi cu un sentiment de vid.

***

Pe măsură ce creştem, pe măsură ce ne asumăm din ce în ce mai multe lucruri de rezolvat ne raportăm altfel la ziua de lucru, la săptămâna însăşi. Cu câţiva ani în urmă trăiam efectiv sentimentul de „ah, e miercuri; s-a mai dus o săptămână” de parcă zilele ce urmau erau deja şterse din calendar. Am aflat apoi că e undeva şi o explicaţie ştiinţifică şi anume schimbarea frecvenţei Pământului care pe cei născuţi înainte de 1984 sau 86 îi face să perceapă ziua ca având 16 ore în loc de 24. Mă simţeam ca într-un cazan sub presiune şi oricât mă grăbeam aveam tot mai puţin timp şi pentru treburi şi pentru ceilalţi. Stresul din afară şi din mine creştea vizibil iar timpul părea vid în ciuda aparenţei de aglomerat.

***

Vara trecută am fost cu un grup în munţi pentru trei zile. Am stat într-o pensiune care era departe de aşezările sătenilor. Era muntele, pădurea, apa ce curgea aproape, păşunea, drumul forestier. Atât. Zilele acelea mi s-au părut imense; aveau chiar mai mult de 24 ore, era ca şi cum timpul se dilataaaa, devenea luuung şi plin. Nu aveam ceas la mână şi adeseori reperul orar era soarele. De câteva ori m-a surprins că deşi aveam senzaţia că ziua se apropia de sfârşit se dovedea că era abia la jumătate.

***

Adeseori sentimentul de dilatare a timpului a reapărut de atunci, mai ales când sunt în natură, „lângă pământ”. De curând am avut acelaşi sentiment doar privind cerul. Era aglomeraţie pe stradă, se simţea înghesuiala şi freamătul zgomotelor oraşului. Stăteam pe o bancă şi mi-am ridicat privirea spre cer. L-am privit câteva momente şi am simţit liniştea de acolo; dispăruse orice urmă de zgomot sau de agitaţie, parcă erau două planuri suprapuse şi odată cu privirea intrasem în planul de linişte de deasupra. Chiar şi vântul ce bătea aici jos, acolo nu se simţea.

***

De trei ani de zile nu mă mai uit la tv. La început a fost o întâmplare, apoi am realizat că era o dorinţă mai veche pe care mi-o împlineam. Fără tv nu am simţit nici panica gripei porcine, nici isteria cutremurului ori apăsarea vremurilor în care toată lumea ucide pe oricine, în care nu e nici o speranţă iar viaţa devine chinuitoare în criză. Fără tv am intrat întotdeauna senină la ore şi mi-am făcut treaba fără să simt neliniştea vreunui serial ori ultima ştire macabră nedigerată încă.

***

În ultima vreme simt că se apropie o nouă isterie, de data asta prilejuită de anul 2012 care ba o să aducă ce trebuie fie între 2010-2015, fie a venit deja, fie se apropie dar cu nişte trieri radicale. Aşa că oamenii se grăbesc să dovedească ce are mai bun fiecare, să arate că e merituos şi că a ajuns măcar la nivelul unei dimensiuni favorabile pentru a fi printre aleşi. Se simte o agitaţie de intenţii, de dovezi, de mesaje... Se simte un alt stres şi cred că ne lăsăm prinşi în alt iureş numai că acum cu tentă diferită. Căutăm răspunsuri asupra menirii, ne frământăm să ne amintim cine suntem, de ce am venit, ce avem de făcut. Suntem temători că am ratat misiunea, că ne-am îndepărtat de noi, că ne apasă karma şi avem senzaţia că din toate părţile vin răspunsuri contradictorii. Ni se pare că nu mai ştim cine suntem, avem sentimentul că am rămas în urma altora, că iar nu ne ajunge ziua dar de data asta ca să îndeplinim toate ritualurile pentru a deveni  spirituali. Mi se pare că se suprapun mai multe planuri care au intenţii diferite în ceea ce priveşte influenţarea oamenilor de azi şi cred că dincolo de văluri, ambiguităţi şi iluzii au existat şi vor exista dintotdeauna două puncte solide: Cerul şi Pământul.

***

În fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, o intenţie divină, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui care vine capătă însuşirile de a-l putea îndeplini. Aceasta e o mare taină. Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujbă anumită încă mai înainte de a se naşte (Galateni 1,15; Ieremia1,5) sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia pe mână.Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiinţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisirii avuţiei, pe scurt, valorile culturii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. (notă: Tudor Vianu, Filosofia Culturii, Ed polirom , Bucureşti, 1945, pg.30).

Şi fără vorbă, s-ar pricepe că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, de bunăvoie şi din liberă voinţă, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor. Dar zice pilda că unii dintre talentaţi nu au vrut să-L recunoască de stăpân:”cetăţenii Săi Îl urau şi au trimis solie în urma Lui zicând:Nu vrem ca acesta să domnească peste noi” (Luca 19,14). Aceştia sunt cei ce nu se cunosc pe sine ca avându-şi obârşia spirituală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu, ci socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu ... Cei înzestraţi cu aceşti talanţi sau talente ale Duhului Sfânt se cuvine să negustorească cu ele în lume, câştigând fii ai împărăţiei. Legile negustoriei sunt cele două legi: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni.

Tot celui ce recunoaşte Providenţa de la Dumnezeu a talentelor sale, i se va mai da şi tot celui ce i se pare că nu le are de la Dumnezeu, i se va lua şi ceea ce i se pare că are.” Părintele Arsenie Boca ( 1910-1989) , „Talanţii Împărăţiei








joi, 28 iulie 2011

În roata mare

Dacă ar fi să compar experienţele prin care am trecut în viaţă raportate la vârstă, pe multe  le-am trăit mai târziu decât majoritatea oamenilor de astăzi. Când m-am urcat prima dată într-un montagne russe aveam în jur de 30 ani. Eram patru persoane acolo: două ne-am decis să vedem cum e, celelalte două au rămas jos să ne privească. Reţin senzaţia ciudată atunci când am simţit lipsa siguranţei la schimbarea unghiului în viteză crescută, sau înclinările bruşte. Atunci, în secunda aceea am ştiut că am de ales între a mă lăsa cuprinsă de groază şi a ceda în faţa fricii sau dimpotrivă. Ceva in mine ştia deja şi am ales să mă unesc cu mine, să stau liniştită foarte aproape de fiinţa mea şi să mă bucur de ceea ce trăiesc. Experienţa respectivă a devenit una din amintirile plăcute, ceea ce m-a făcut ca peste aproape 10 ani, ajunsă la Prater cu un grup de tineri să aleg o formă mai complicată unde sunt grupate trei persoane în linie, eşti legat de-a lungul corpului inclusiv la cap pentru a ajunge aproape imobil  într-un plan orizontal şi oscilezi  apoi cu viteză în toate direcţiile posibile în timp ce parcurgi un anume traseu.  Eram între doi tineri ce aveau pe atunci în jur de 16 ani. Am avut o uşoară emoţie înainte de a porni utilajul respectiv şi instinctiv am ştiut apoi că va fi super. Când am pornit era o senzaţie necunoscută fiinţei mele iar în urechi îmi creşteau ţipetele celor doi. Am înţeles că e ceva ce ştiam mai de demult şi am decis să privesc undeva în faţă, la distanţă de mine: atunci nu am simţit nici o ameţeală, nici vreun disconfort fizic ci doar un mare chef de râs şi o bucurie nebănuită: eram ca o pasăre mare în zbor ce se amuză. Prin urmare, râdeam cu poftă când am auzit în stânga mea o voce feminină stigând: „Cu tot respectul, doamna profesoară, nu sunteţi zdravănă!”

***

În ultimul an şi ceva observam cu mirare că nu trăiesc vremurile actuale cu tristeţe sau cu durere, nici măcar cu nemulţumire, ci că mă bucur de faptul că exist şi chiar simt o anume fericire constantă.

Brusc, cu câtva timp în urmă însă ceva s-a schimbat. M-am simţit tristă, tristă; depresia era pe cale să se instaleze şi mă simţeam blocată într-o stare fără să întrevăd vreo soluţie. Nu găseam bucurii nici măcar în ceea ce ştiam că îmi place. Mă gândeam la paradoxul faptului că dacă era cineva cunoscut în situaţia mea, sigur aş fi reuşit să îi dau un indiciu, să-i spun ceva care să îl lumineze cumva în problema sa, aşa cum mi se întâmplă de obicei, dar în cazul meu păream paralizată. Nu o dată în viaţă am trăit sentimentul neputinţei acţiunii baronului Munchhausen ce povestea că a fost nevoit să se tragă singur de păr pentru a ieşi dintr-o mlaştină (dacă nu mă înşel).

***
Mi se întâmplă ca în acţiunile zilnice să mă risipesc în ceilalţi şi să uit apoi să mă adun; uit să mă întorc la mine. La fel şi acum, am uitat să îmi fiu aproape, să mă regrupez. Din această cauză a apărut nevoia de a mă retrage, de a mă lua de mână şi a mă asculta, de a îmi zâmbi şi mie aşa cum o fac cu toţi ceilalţi în mod constant. E un mod de a îmi reâncărca bateriile, de a îmi lustrui credinţele, valorile. E un fel de igienă personală.

***

Viaţa e un montagne-russe pe care ştiu că îl pot traversa râzând dacă nu "îmi mai dau drumul la mână" şi nu uit să îmi ascult îngerul personal. :)




La vie se chante, la vie se pleure
Elle est changeante comme les couleurs
La vie s'allume, la vie s'éteint
Et sans rancune, rien ne rime à rien

Un enfant de soixante-dix ans
A rendu sa vie sans avoir rien compris
Un indien pres du lac Michigan
En costume civil commande un whisky
Une fille est sortie de la Terre
Un volcan éteint vient de se réveiller
Quelque part un marin solitaire
S'est mis à chanter

[Refrain]

En dix-heuf cent quatre-vingt-dix-neuf
La Californie devient un océan
En Afrique dans un pays neuf
Un chanteur d'Europe devient président
Une fille est allée sur Vénus
Un nouveau Lazare est ressucité
Quelque part un marin de plus
S'est mis à chanter x2

joi, 14 iulie 2011

Oare...

Te-am întrebat ce îţi doreşti şi mi-ai răspuns: „ Îmi doresc să fii femeia mea!” Am zâmbit, am tăcut; mi-ai simţit tăcerea, ştiu că nu ai înţeles-o.

Mă uit la fetele mele cum se joacă şi cum apoi văzându-mă, cea mică mai ales, vin fuga spre mine: „Mama mea!” zice cu foc şi mă strânge în braţe. O îmbraţişez şi zâmbesc...şi tac...

Tatăl soţului meu se încăpăţânează să-mi repete: „ tu eşti fata mea!” Tac ...

***

Cândva nu ştiam că nimic nu e al meu şi mă supăram pentru orice jucărie stricată, ori ţineam evidenţa fiecărui lucru împrumutat şi deşi nu îndrazneam să îl reclam, răsuflam uşurată când într-un târziu revenea în „posesia” mea. De-a lungul vremii, mă treceau valuri de deznădejne că nu am camera „mea”, apoi casa „mea” , că iubitul nu îmi „aparţine” ci pare a fi al oricui îl solicită, că nu am grădina”mea”, că ideile „mele” sunt semnate de altcineva, ori chiar că mi se umbla în lucruri în lipsă.

Pentru un om născut cu sentimentul posesiei dezvoltat vine o vreme în care suferinţa macină .

***

Iniţieri... trăim de-a lungul vieţii un lung şir de iniţieri...naşterea... căsătoria... naşterea primului copil... prima iubire nudă...prietenia...recunoaşterea...detaşarea...fără Tine, Doamne, nu pot nimic!...prima sămânţă pusă ...primul bonzai...primul animal prieten...glasul pietrei...mesajul universului...ce caut eu în viaţa mea?...prima mirare a sunetului devenit literă... prima tristeţe şi explicaţia: aşa sunt fetele uneori... acceptarea limitelor personale... acceptarea vârstei, a corpului ...recunoaşterea disonanţelor din viaţa personală... corectarea lor... ordinea... acceptarea morţii ...IUBESC!...creaţia...

***

Astăzi iar zâmbesc, dar nu tac.

Nu sunt femeia nimănui, nici mama nimănui, nici fiica nimănui. Nu pot fii a cuiva, şi nici Tu. Nici unul dintre noi nu poate aparţine decât sieşi... Deasupra fiecăruia există doar DIVINITATEA.

În schimb, sunt emoţia pe care o simţi cu mine, sunt ceea ce trăieşti când mă vezi, sunt ceea ce sufletul tău îşi doreşte când mă ai în preajmă. SUNT tot ceea ce închipui când suntem alături. SUNT ceea ce îţi inspir şi ceea ce îţi doreşti să fii când nu sunt absentă.

Sunt ceea ce SUNTEM împreună.


miercuri, 6 iulie 2011

miercurea fara cuvinte-7



                                                                     podul

duminică, 3 iulie 2011

Oglindiri

De când m-am născut pe Pământ, te privesc ...sufletul meu urmează imaginea ta; îţi văd seninul, lumina, îţi văd unduirea şi inima mea tresaltă de veselie. Îţi văd înserarea, şi vântul aspru, mă afund în ceea ce îmi arăţi... fie te iubesc nespus, fie vreau să fug de tine. Sunt  un Narcis modern ce se agaţă de ceea ce îmi oglindeşti; natura frumoasă ori zilele senine, înnorările ori dezordinea. Când imaginea nu îmi place,  te îndepărtez. La fel ca şi Narcis nu pricep că atribui sentimente unor reflectări: el nu se iubea pe El ci imaginea lui pe care i-o arăta apa. La fel şi eu,  iubesc sau refuz ceea ce văd:  imagini ale mele. Mă caut  în afară unde sunt doar poze şterse, reflectate. Dar eu sunt mereu mai clar, mai viu, mai senin sau mai conturat. Tot ce mi se arată e o reflectare a mea şi mă iubesc sau mă resping în ceea ce îmi arăţi.







Eu sunt acel albastru pe care îl iubesc în cer, şi verdele din îngemănarea frunzelor, eu sunt vitraliile ce lasă lumina să le anime, şi eu sunt flacăra rugăciunii ce tremură singuratică în lăcaşul său...


 ...eu sunt ploaia ce îmi cade pe trup când mă simt tristă ori nelocuită, şi tot eu sunt aromele nebănuite ale mâncărurilor ce îmi vin în imaginaţie de altcândva, cu gusturi orientale şi multă iubire. Eu sunt inspiraţia ce însufleţeşte clipa cu bucurie; eu sunt unda de poveste din mia de nopţi; eu sunt cel ce mă aseamăn cu sufletul pietrei,cu unduirea eterului, cel ce port cu mine căldura pământului şi pulberea din stele; eu sunt zăpada ce trece prin gheaţă şi plouă pe obrajii calzi de copii; eu sunt punctul de intersecţie dintre lemnul cel de-a lungul şi lemnul cel de-a înaltul, care în îmbinare mă întâlnesc şi mă ţintuiesc în imensa cruce care SUNT... a dorinţei de a  îmbrăţişa şi de a spune: TRĂIESC.




Ştiu că nimeni, niciodată nu va mai reflecta astfel şi că nici o altă clipă nu va mai semăna cu cea din care mă reflectez acum. Ştiu că am ajuns să îmi văd oglindirile şi ştiu că ACUM e vremea în care aleg nuanţele luminii care sunt.





Acum e vremea să mă întorc spre ceea ce sunt, acum e nevoie să accept originalul.

***
În ultima călătorie s-au repetat două situaţii:  în primul rând ceasurile astronomice din cladiri  sunau ora fixă, atunci când ajungeam în preajma lor, iar apoi, oriunde poposeam, apăreau mirese. Mi-am dorit să întâlnesc semne şi am primit: a venit vremea când ceea ce sunt şi ceea ce oglindesc să se unească deplin, să se cunune.




E vremea transparenţei  şi a unirii cu Mine cel care sunt.









miercuri, 29 iunie 2011

miercurea fara cuvinte-6





O initiativa Carmen,  blogul "intre vis si realitate"

vineri, 24 iunie 2011

La vest prin mine însămi-4

Cu mulţi ani în urmă, (să fie vreo 20) am înţeles că în mintea mea gândurile se exprimau prin cuvinte ca şi cum aş fi vorbit cu cineva din viaţa de zi cu zi. Şi mi-a venit atunci o dorinţă de a încerca să gândesc în pulsiuni de sentiment; adică să nu formulez cuvintele ci doar să ŞTIU pur şi simplu ce gândesc... era ca şi cum apăsam  un buton, fără să formulez o întreagă topică. Am făcut o vreme exerciţiul ăsta şi ades m-am întrebat ce e cu această dorinţă interioară a mea.

Acum înţeleg că astfel, în mod inconştient, mă protejam de puterea negativă a unor cuvinte. Niciodată, în aceste exerciţii nu am simţit emoţiile negative cuprinzându-mă.

Dintotdeauna am avut o relaţie aparte cu exprimarea cuvintelor şi nu am înţeles multă vreme ce efect aveau ele asupra mea. Până aproape de adolescenţă existau cuvinte pe care nu le puteam pronunţa pur şi simplu; simţeam inconştient că îmi fac rău. Din această cauză nu am înjurat şi nici nu o fac în prezent. Îmi amintesc cum erau momente în care eram atât de revoltată în faţa încărcăturii negative a unor cuvinte încât rămâneam ca paralizată, amuţeam pur şi simplu (de indignare ziceam  pe vremea aceea).

Cred că mereu am simţit puterea cuvintelor  chiar şi din gândurile neexprimate. Sunt locuri unde  în preajma oamenilor eram ca o floare într-un mediu ostil, pentru ca atunci când eram singură  sau cu alţi oameni în acelaşi loc să fie totul ok.   Şi erau momente când propriile cuvinte mai ales îmi făceau rău fizic. Când am înţeles şi asta am decis să fiu atentă la ceea ce  gândesc şi ce spun. E posibil ca noi toţi să avem această capacitate de care nu suntem conştienţi pe deplin şi e posibil ca această încărcătură diferită dintre cuvintele rostite şi cele gândite să fie sursa ambivalenţelor din conduita noastră. 

„Fericirea, spunea Gandhi, este armonia între ceea ce gândim, ce spunem şi ce facem.”

" Fii impecabil în tot ceea ce spui!" îndemnau toltecii avînd în vedere sensul de "fără păcat" al cuvântului "impecabil."
 
E timpul să fim impecabili...şi în rest putem face orice! :).

joi, 23 iunie 2011

La vest prin mine însămi-3

Germania, Austria- iunie 2011

Nu ştiu dacă ceea ce voi relata în continuare este valabil pentru orice popor care călătoreşte în afara frontierelor ţării de baştină, dar pot afirma că de fiecare dată când am fost plecată în străinătate cu un grup, atunci când eram între noi, invariabil se găsea cineva care să compare situaţia de acolo cu cea din ţară. Fiecare comparaţie era defavorabilă României începând cu aranjarea în peisaj şi terminând cu purtarea oamenilor de acolo. Românul cade în extaz în faţa câmpurilor frumos parcelate, a şoselelor cu cel puţin 50 cm de beton sub asfalt, a arhitecturii de bun gust, a curăţeniei ce izbeşte ochiul; pe scurt tot ce e „afară” continuă să aibă o aură dificil de atins în interiorul graniţelor noastre.

Nici drumul de acum nu a făcut excepţie. Şi în timp ce ascultam comparaţiile inevitabile, prin minte se derulau imagini cu casa unde locuiesc acum. În timp am stat în mai multe case şi nu pot afirma că vreuna dintre ele a fost alegerea mea totală. Casele în care am stat nu m-au reprezentat din punctul de vedere al aspectului lor exterior ori al funcţionalităţii. La un moment dat, chiar casa de acum îmi stârnea repulsie şi erau zile când pe măsură ce mă apropiam de ea îmi venea să fug înapoi.

Până când, la un moment dat, m-am întrebat de unde venea acea nefericire şi am înţeles că de fapt îmi refuzam să fac tot ce aş fi făcut în casa pe care mi-o doream. Am început atunci să fac abstracţie de atmosferă, de conjuncturi, de orice altceva din exterior şi m-am concentrat pe ce anume îmi dădea echilibru şi bucurie: aşa că trebăluiam cu drag şi mă bucuram de fiecare loc curat şi armonios. Casa în care stau îmi spune de ceva timp ce nevoi are, iar pentru mine ea are acelaşi rol ca şi corpul meu, ca şi ţara, ca şi planeta: sunt gazde pe care nu le-am ales conştient dar pot să fac să-mi fie dragi prin felul cum mă raportez la ele.


  undeva în România - foto de la Cristina :)

miercuri, 22 iunie 2011

La vest prin mine însămi-2



Colmar- 12 iunie

Duminică. O dimineaţă senină. Suntem spre sfârşitul călătoriei. Schimbarea programului zilnic,  a orei, interacţionarea cu locuri şi oameni necunoscuţi într-un ritm rapid, comunicarea în mai multe limbi străine într-un timp scurt ne dădea tuturor o dorinţă de repaus binemeritat.

Prin urmare, Colmar cu dimineaţa lui însorită, cu liniştea şi tihna străzilor,  cu arhitectura romantică şi surâzătoare, cu muşcatele sale vesele, cu freamătul prăvăliilor ai căror stăpâni împlineau meticulos ritualul matinal mi s-a lipit imediat de suflet dându-mi sentimentul că de acolo aparţin într-un fel.

Probabil că aceeaşi destindere s-a răspândit şi asupra celorlalţi deoarece în ciuda reperului orar pe care trebuia să îl respectăm, nimeni nu mai era în febra turistică de genul: „Dacă e marţi e Belgia”, ci savuram în ritmul nostru tot ceea ce puteau prinde simţurile.

Dar o umbră avea să se aşeze pe soarele acelei zile.

***
 Ajunşi la obiectivul de vizitat, aproape toţi adolescenţii se opresc imediat după intrare, se aşază pe scaune şi stau indiferenţi la interiorul care se prezintă în faţa lor. După ce noi adulţii şi puţini dintre tineri parcurgem circuitul interior, conducătorul grupului nostru este cuprins de simţăminte puternice de dezaprobare şi revoltă faţă de letargia nedisimulată a grupului de la intrare. Ca urmare, se duce direct spre ei şi deşi nu aud cuvintele,  simt în aer revolta, tensiunea, reproşul, mustrarea usturătoare. Efectul e  bineînţeles contrar dorinţei conducătorului, cei admonestaţi ies afară, afişând respingere făţişă.

***
 Pe drumul spre autocar, mă gândeam, că de multe ori suntem privilegiaţi prin a şti mai multe decât alţi semeni ai noştri, prin a fi trăit mai multe sau a fi văzut alte lucruri; de multe ori spiritul progresist din noi se revoltă în faţa ignoranţei altora,  iar spiritul pedagogic se afirmă cu putere şi ne dorim ca şi cei de lângă noi să ştie ...o vedem ca pe o datorie a noastră personală. Poate că într-adevăr, atunci când simţim că e momentul să transmitem altora ce ştim noi, chiar aşa e. Poate că noi suntem cei mai potriviţi. Şi atunci de ce de multe ori, apare respingerea, ne simţim goi, nedreptăţiţi, neînţeleşi, şi spunem " uite, am vrut să fac un bine, şi iată ce a ieşit! Cine face ca mine,ca mine să păţească! Sunt nişte incurabili, şi de fapt ştiam că nu poţi strica orzul pe gâşte."


***


Colmar este momentul călătoriei mele de cînd  ŞTIU  că orice facem, e necesar să fie făcut cu IUBIRE, pentru a se integra armonios.


luni, 20 iunie 2011

La vest prin mine însămi -1


Reims luni 6 iunie ...

O după-amiază înnorată. Tocmai a plouat mult şi furtunos. Străzile sunt pustii, e linişte în partea asta a oraşului. Sunt lângă o braserie, aştept să iasă grupul de care răspund. Stau pe trotuar,  în dreptul uşii braseriei, la un metru de intersecţia străzii principale cu o stradă perpendiculară de unde se apropie, crescînd parcă , multe sunete. Percep voci imperative ce se amestecă cu zgomotul unei maşini. Brusc în dreptul meu se opreşte o maşină neagră, cu geamurile toate deschise. Privirea îmi transmite imaginea multor femei care ocupă întreaga maşină şi vorbesc toate odată, certând şoferul. Mă uit spre volan şi văd un bărbat jovial, surâzător care priveşte în toate direcţiile, ignorând gălăgia ce îl înconjoară. Deşi nu trece nici o maşină, nu intră pe strada principală, parcă aşteaptă ceva. La un moment dat mă vede şi mă întreabă:

„- Madame, par où? A droite ou à gauche?”

Îl privesc uşor mirată, îi văd zâmbetul, aud vocile din jurul lui, zâmbesc la rândul meu şi zic:

„A gauche!”

„Ouuui, madame, merci! A gauche!” îmi răspunde bărbatul cu o mare uşurare. Dar rumoarea glasurilor pestriţe se înteţeşte, şi urcă în intensitate din toate direcţiile,” à droite, à droite” se strigă din interiorul maşinii.

„Madame?”, reia şoferul spre mine .

„ A gauche”, repet amuzată de neverosimilul situaţiei.

Îmi zâmbeşte, ambalează motorul pornind spre dreapta şi îmi spune râzând cu o urmă de sumisiune în glas: ”Alors, à drauche madame!”

Îi prind încă o dată zâmbetul sprinţar  înainte să dispară cu maşină cu tot în haloul gălăgios.

Tăcere din nou...străzile pustii... cerul înnorat şi zâmbetul meu întâlnind uimirea din ochii celor care ies din braserie şi mă văd bine dispusă fără vreun motiv aparent.

Într-adevăr, există încă o direcţie pe lume : A DRAUCHE! :)

miercuri, 25 mai 2011

Miercurea fara cuvinte-4

                                           alaturi






miercuri, 18 mai 2011

sâmbătă, 14 mai 2011

Să fii autentic



Fiecare dintre noi are momente în viaţă în care se întreabă dacă este autentic sau nu, dacă este el însuşi cu adevărat.

Trecem prin clipe când inspiraţia ne loveşte cu aripi de geniu şi simţim o uimire beatificantă faţă de capacităţile noastre. Sunt apoi acele momente în care nu avem nici o părere despre ceva anume, nu putem pur şi simplu să înţelegem ori să ne exprimăm. Simţim o uşurare când altcineva ne spune opinia sa ori ne arată o soluţie, pe care automat o adoptăm şi o manifestăm.

Vin apoi situaţiile în care înţelegem deodată mai multe perspective, suntem de acord cu ele şi ştim că  orice am alege ceva se va pierde. Atunci facem o alegere, oricare, şi aşteptăm să vedem urmările.

Există în egală măsură perioade în care credem că suntem unicii deţinători ai unui sens, ai unei trăiri, ai unor răspunsuri până când descoperim uimiţi aceleaşi manifestări în alţi oameni sau aceleaşi adevăruri care există de dinaintea percepţiei minţii noastre.
În ceea ce mă priveşte, autencititatea mi se pare că este o trăsătură înnăscută a fiecărui om, indiferent cum ne apare el la un moment dat (influenţabil sau original) şi nu caut să i-o verific; cred că autenticitatea poate fi revelată făcând următorul experiment: o masă mare de oameni, să zicem un milion, recitând aceeaşi poezie sau cântând acelaşi cântec, cu siguranţă va exista un milion de moduri diferite de exprimare. După cum fiecare fulg de zăpadă este acelaşi dar în esenţă altul, tot aşa, fiecare om este autentic.


Şi mai ştim, fiecare dintre noi, că de fiecare dată, la fiecare manifestare a noastră, originală sau indusă ori inspirată, am ales ceea ce ne-a reprezentat în acel moment, chiar dacă am fost mulţumiţi sau nu după aceea. Atunci, însă, chiar şi neştiind, am ştiut ce am ales, ce am manifestat.

Ceea ce poate să ne deruteze în momentul când nu admitem originalitatea celuilalt sau a noastră este faptul că uităm o lege a firii: tot ceea ce este viu se schimbă.

Prin urmare, ca să parafrazez un salut celebru, voi încheia astfel:

Autenticitatea mea salută autenticitatea ta şi schimbările prin care treci, oricine ai fi şi de oriunde eşti TU.