Îl văd de fiecare dată când am ore acolo. Nu se fereşte de privirile mele, nu se simte stânjenit, dimpotrivă, mi se dezvăluie chiar. Obişnuieşte să se poarte firesc deşi nu e ca ceilalţi.
Ieri era una din orele acelea în care ai sentimentul că e irespirabil înăuntru. În timpul lucrului celorlalţi am mers la geamul deschis, am privit iarba şi apoi m-am uitat la el. L-am privit atent, cu nesaţ. A ştiut şi mi-a vorbit; i-am simţit mai întâi mireasma ce a venit pe unda unei adieri. A fost ceva amical şi confortabil. În aer simţeam schimbarea anotimpului şi îi căutam mugurii verzi pe ramuri, dar el mi-a atras atenţia prin câteva frunze uscate pe care le lăsă să cadă uşor pe pământ: „nu te grăbi, mi-a zis, nu poţi clădi ceva nou până când nu laşi să plece tot ce a fost. Uite, sunt încă frunze uscate care ar împiedica dezvoltarea celor noi, aşa că le las să cadă; nu se pierd, ele formează un înveliş protector pentru gâzele de dedesupt.”
Mi-am cunoscut brusc frunzele uscate pe care le ţin cu toată forţa şi nu le dau drumul, acum în pragul unei vieţi noi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu