vineri, 11 februarie 2011

Ca el sunt

Îl văd de fiecare dată când am ore acolo. Nu se fereşte de privirile mele, nu se simte stânjenit, dimpotrivă, mi se dezvăluie chiar. Obişnuieşte să se poarte firesc deşi nu e ca ceilalţi.

Ieri era una din orele acelea în care ai sentimentul că e irespirabil înăuntru. În timpul lucrului celorlalţi am mers la geamul deschis, am privit iarba şi apoi m-am uitat la el. L-am privit atent, cu nesaţ. A ştiut şi mi-a vorbit; i-am simţit mai întâi mireasma ce a venit pe unda unei adieri. A fost ceva amical şi confortabil. În aer simţeam schimbarea anotimpului şi îi căutam mugurii verzi pe ramuri, dar el mi-a atras atenţia prin câteva frunze uscate pe care le lăsă să cadă uşor pe pământ: „nu te grăbi, mi-a zis, nu poţi clădi ceva nou până când nu laşi să plece tot ce a fost. Uite, sunt încă frunze uscate care ar împiedica dezvoltarea celor noi, aşa că le las să cadă; nu se pierd, ele formează un înveliş protector pentru gâzele de dedesupt.”

Mi-am cunoscut brusc frunzele uscate pe care le ţin cu toată forţa şi nu le dau drumul, acum în pragul unei vieţi noi...



Niciun comentariu: