duminică, 20 februarie 2011

Oamenii ca şi stelele ...


Pe Brâncuşi nu l-am cunoscut niciodată, nu i-am vorbit niciodată dar am ştiut că îl iubesc de când l-am văzut prima dată într-o fotografie din revista Cutezătorii. Nu ştiam unde să îl caut şi am lăsat să treacă timpul. Eram un copil foarte vioi şi cu multă energie, eram încăpăţânată şi năvalnică. Mă loveam de obstacole cu putere, ori le doboram ori mă zguduiau. Materialul, senzitivul şi imediatul formau singurul univers pe care îl ştiam. Era o distanţă imensă între noi.

Spre adolescenţă l-am întâlnit iar; am văzut albumul lui Dan Grigorescu şi contemplând imaginile sculpturilor lui am simţit cum ele nu sunt pietre, nu sunt nici măcar reprezentări, ci IDEI. Stăteam timp îndelungat şi contemplam ceea ce înţelegeam: somnul, zborul, strigătul nou născutului, alunecarea peştelui în unde, strigătul cocoşului, sărutul.

A treia întâlnire a fost mai intimă: prin cartea lui Peter Neagoe „Sfântul din Montparnasse” am fost părtaşă la o frântură din viaţa sa în Paris; dincolo de fascinaţia cu care parcurgeam pagină după pagină, mi-a rămas în suflet ceva ce atunci părea straniu, iar acum este acceptat aproape în unanimitate: de la Brâncuşi am aflat despre ceea ce acum se numeşte Unime. Brâncuşi m-a învăţat că toate câte există au un suflet: fiinţe, minerale, vegetale.etc şi că sufletele pot comunica între ele. El ştia că blocul de piatră din faţa lui are deja în el o formă, are o linie a lui şi nu începea prima tăietură până când nu o cunoştea clar. Brâncuşi mi-a vorbit, atunci când nici măcar nu puteam pricepe, despre legăturile invizibile dintre tot ce există, despre liniştirea minţii pentru a vedea şi simţi dincolo de ce îţi arată văzul şi pipăitul.

                                                                       ***
Oamenii ca şi stelele, strălucesc mult timp după ce dispar: ei luminează calea celor ce îi caută. 







"Il y a un but dans toutes les choses. Pour y arriver il faut se dégager de soi-même"
Trimiteți un comentariu