duminică, 27 februarie 2011

Şi totuşi iubirea...




Cred că fiecare dintre noi avem o percepţie personală a iubirii. Unii iubim starea de îndrăgostire, alţii extazul, iar alţii străbatem şi o jumătate de lume ca să trăim lângă cineva starea de „După” pe care numai acea persoană ne-o arată. Sunt apoi perioade diferite din viaţa noastră în care iubirea ne apare diferit în funcţie de experienţă, de cultură, de alegeri. Rămâne totuşi sentimentul de dezamăgire în iubire...
                     
                                       ***
Aproape patru decenii am trăit cu o anumită imagine a iubirii care mi-a adus multe lacrimi de durere. Îmi doream să fiu iubită, aşteptam să simt IUBIREA. Eram pregătită şi ea nu venea. Apoi am trecut în extrema cealaltă: mi-am dorit să pot iubi cu toată fiinţa mea, să iubesc mai presus de mine şi de fire. Şi am iubit într-un mod ideal: probabil că doar iubirile ideale au această latură de total; deşi idilică, iubirea asta mi-a adus în real mai mult decât cunoscusem până atunci...şi cu toate astea, nu era nici acum ce voiam. Dintotdeauna le-am vrut pe amândouă: o iubire ideală trăită în real. Deşi sunt diferiţi oameni care afirmă că mă iubesc, nu pot spune că simt iubirea lor  decât într-un fel anume: simt calm, înţelegere, dorinţă, pasiune, răbdare, sacrificiu, căldura îmbrăţişării, focul dorinţei, dar IUBIREA nu am simţit-o.

O singură dată, într-o zi de vară m-am simţit iubită ... însă nu era iubire de om.

Eu ştiu de undeva, tare de demult cum e IUBIREA MEA. Ea nu seamănă cu ceea ce am întâlnit până acum şi poate că ceea ce ştiu nu există în formă umană. Nu am renunţat la ea, dar am învăţat să nu mai fac compromisuri sperând că va deveni ceea ce doresc. E greu atunci când eşti în trup să renunţi la dansul iubirii; chiar şi ştiind că e pentru o perioadă: e dureros să duci cu tine gesturi tandre pe care nu le poţi împărţi cu fiinţa iubită, e greu să ţii în tine săruturi, complicităţi şi îmbrăţişări. Dar e mai puţin dureros decât să te minţi şi să le împărtăşeşti când nu ai inima deschisă.

        ***
Traversez acum perioada în care ştiu că la un moment dat am cunoscut IUBIREA. Am trăit-o şi m-am scăldat în lumina ei. Ştiu că de atunci duc cu mine amprenta ei; trăiesc acum o etapă diferită: nu mai vreau să mă simt iubită imens, nici să iubesc cu toată fiinţa mea; acum trăiesc iubirea ca echilibru între a da şi a primi, între masculinul şi femininul din mine. Scriind despre Brâncuşi săptămâna trecută, am recitit câteva din cugetările lui:"Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup – ma aflu printre lucrurile esentiale." scria marele artist cu un veac în urmă. Vine o vreme în care simţi că nu mai  aparţii acestei lumi, în care ai de ales între a te simţi o victimă a teluricului ori să afirmi ceea ce duci cu tine.
            
            ***
În ultimul timp am descoperit tot mai mulţi oameni care trăiesc sentimentul acesta de a nu aparţine unei lumi plină de vicii, de înşelăciune, de minciuni, de impur, de pervers, de răutate; în plus tot mai mulţi oameni  aleg să trăiască în castitate până întâlnesc IUBIREA.

Deşi se vorbeşte mult, se celebrează, se analizează, IUBIREA rămâne încă străină multora. Cred că  nu mai e cazul să o aşteptăm, sau să o imaginăm, cred că a venit vremea ca fiecare să arate şi să afirme  IUBIREA din el.

"Nu m-ai fi cautat, daca nu m-ai fi gasit" B. Pascal


PS: Aseară, prietena mea mi-a zis: i-am scris iubirii; îţi place? Şi mi-a arătat clipul de mai jos. Deşi am vorbit mai multe nu am apucat să-i răspund: Da, Maytrei16, îmi place, îmi place mult.

Trimiteți un comentariu