sâmbătă, 30 aprilie 2011

Unduiri

Pomii, culorile, cerul, soarele îmi vorbesc prin trăiri: ele îmi arată înţelesurile şi apoi le transpun în cuvinte. Tot ce e viu şi nu foloseşte cuvinte îmi vorbeşte prin sentimente, stări, unduiri. Poate apărea o diferenţă între trăiri şi cuvintele care le exprimă iar fiecare om va adăuga distanţe diferite între cuvintele pe care le aude sau citeşte şi ceea ce trezesc ele în interiorul său.

Mă gândesc adeseori că prin cuvinte ne putem direcţiona greşit unii pe alţii şi îmi imaginez cum oamenii ar comunica fără ele. Văd cu ochii minţii oamenii privindu-se şi simţind. Trăind. Şi acum ni se întâmplă doar că acordăm o importanţă redusă acestui limbaj. E necesar doar să fim atenţi la ce trăim de fiecare dată.

Există o piatră care a vrut să-mi simtă conturul palmei; când am cuprins-o deplin ne-am vorbit, ne-am recunoscut şi ne-am trăit. O unduire caldă, pulsând.

Există un cer care mă vrea constant întoarsă spre el şi îi ofer lumina din priviri; trăim la fel de fiecare dată când ne întâlnim; unduim. Astăzi am aflat că ceea ce văd e o etapă: norii, culoarea zilei, culoarea nopţii sunt imagini ale acestei etape. El, cerul e mereu la fel. Ca şi muntele, ca şi oceanul, ca şi pomul ori stânca. În felul lui de a fi natural e acelaşi, mi-a spus şi zâmbetele noastre s-au întâlnit, două unde luminoase.

Există oameni care nu ştiu să spună; folosesc cuvinte înşelătoare, ori se ajută de sensurile multiple ale cuvintelor pentru a te direcţiona pe mai multe căi. Aşteaptă apoi să vadă pe care porneşti şi se amuză că te-au păcălit, ori se simt trădaţi şi neînţeleşi. Îmi amintesc o vreme în care era necesar să foloseşti sensul ascuns al cuvintelor pentru a te proteja. Acum cerul, pământul, muntele, oceanul ne învaţă că nu mai e nevoie de sensuri ascunse. Ne învaţă să fim oneşti, senini, cutezători.

***

Când vei dori să mă cunoşti într-adevăr, ne vom privi în ochi şi vom trăi aceeaşi unduire, iar cuvintele or lipsi!



Trimiteți un comentariu