miercuri, 22 iunie 2011

La vest prin mine însămi-2



Colmar- 12 iunie

Duminică. O dimineaţă senină. Suntem spre sfârşitul călătoriei. Schimbarea programului zilnic,  a orei, interacţionarea cu locuri şi oameni necunoscuţi într-un ritm rapid, comunicarea în mai multe limbi străine într-un timp scurt ne dădea tuturor o dorinţă de repaus binemeritat.

Prin urmare, Colmar cu dimineaţa lui însorită, cu liniştea şi tihna străzilor,  cu arhitectura romantică şi surâzătoare, cu muşcatele sale vesele, cu freamătul prăvăliilor ai căror stăpâni împlineau meticulos ritualul matinal mi s-a lipit imediat de suflet dându-mi sentimentul că de acolo aparţin într-un fel.

Probabil că aceeaşi destindere s-a răspândit şi asupra celorlalţi deoarece în ciuda reperului orar pe care trebuia să îl respectăm, nimeni nu mai era în febra turistică de genul: „Dacă e marţi e Belgia”, ci savuram în ritmul nostru tot ceea ce puteau prinde simţurile.

Dar o umbră avea să se aşeze pe soarele acelei zile.

***
 Ajunşi la obiectivul de vizitat, aproape toţi adolescenţii se opresc imediat după intrare, se aşază pe scaune şi stau indiferenţi la interiorul care se prezintă în faţa lor. După ce noi adulţii şi puţini dintre tineri parcurgem circuitul interior, conducătorul grupului nostru este cuprins de simţăminte puternice de dezaprobare şi revoltă faţă de letargia nedisimulată a grupului de la intrare. Ca urmare, se duce direct spre ei şi deşi nu aud cuvintele,  simt în aer revolta, tensiunea, reproşul, mustrarea usturătoare. Efectul e  bineînţeles contrar dorinţei conducătorului, cei admonestaţi ies afară, afişând respingere făţişă.

***
 Pe drumul spre autocar, mă gândeam, că de multe ori suntem privilegiaţi prin a şti mai multe decât alţi semeni ai noştri, prin a fi trăit mai multe sau a fi văzut alte lucruri; de multe ori spiritul progresist din noi se revoltă în faţa ignoranţei altora,  iar spiritul pedagogic se afirmă cu putere şi ne dorim ca şi cei de lângă noi să ştie ...o vedem ca pe o datorie a noastră personală. Poate că într-adevăr, atunci când simţim că e momentul să transmitem altora ce ştim noi, chiar aşa e. Poate că noi suntem cei mai potriviţi. Şi atunci de ce de multe ori, apare respingerea, ne simţim goi, nedreptăţiţi, neînţeleşi, şi spunem " uite, am vrut să fac un bine, şi iată ce a ieşit! Cine face ca mine,ca mine să păţească! Sunt nişte incurabili, şi de fapt ştiam că nu poţi strica orzul pe gâşte."


***


Colmar este momentul călătoriei mele de cînd  ŞTIU  că orice facem, e necesar să fie făcut cu IUBIRE, pentru a se integra armonios.


Trimiteți un comentariu