joi, 28 iulie 2011

În roata mare

Dacă ar fi să compar experienţele prin care am trecut în viaţă raportate la vârstă, pe multe  le-am trăit mai târziu decât majoritatea oamenilor de astăzi. Când m-am urcat prima dată într-un montagne russe aveam în jur de 30 ani. Eram patru persoane acolo: două ne-am decis să vedem cum e, celelalte două au rămas jos să ne privească. Reţin senzaţia ciudată atunci când am simţit lipsa siguranţei la schimbarea unghiului în viteză crescută, sau înclinările bruşte. Atunci, în secunda aceea am ştiut că am de ales între a mă lăsa cuprinsă de groază şi a ceda în faţa fricii sau dimpotrivă. Ceva in mine ştia deja şi am ales să mă unesc cu mine, să stau liniştită foarte aproape de fiinţa mea şi să mă bucur de ceea ce trăiesc. Experienţa respectivă a devenit una din amintirile plăcute, ceea ce m-a făcut ca peste aproape 10 ani, ajunsă la Prater cu un grup de tineri să aleg o formă mai complicată unde sunt grupate trei persoane în linie, eşti legat de-a lungul corpului inclusiv la cap pentru a ajunge aproape imobil  într-un plan orizontal şi oscilezi  apoi cu viteză în toate direcţiile posibile în timp ce parcurgi un anume traseu.  Eram între doi tineri ce aveau pe atunci în jur de 16 ani. Am avut o uşoară emoţie înainte de a porni utilajul respectiv şi instinctiv am ştiut apoi că va fi super. Când am pornit era o senzaţie necunoscută fiinţei mele iar în urechi îmi creşteau ţipetele celor doi. Am înţeles că e ceva ce ştiam mai de demult şi am decis să privesc undeva în faţă, la distanţă de mine: atunci nu am simţit nici o ameţeală, nici vreun disconfort fizic ci doar un mare chef de râs şi o bucurie nebănuită: eram ca o pasăre mare în zbor ce se amuză. Prin urmare, râdeam cu poftă când am auzit în stânga mea o voce feminină stigând: „Cu tot respectul, doamna profesoară, nu sunteţi zdravănă!”

***

În ultimul an şi ceva observam cu mirare că nu trăiesc vremurile actuale cu tristeţe sau cu durere, nici măcar cu nemulţumire, ci că mă bucur de faptul că exist şi chiar simt o anume fericire constantă.

Brusc, cu câtva timp în urmă însă ceva s-a schimbat. M-am simţit tristă, tristă; depresia era pe cale să se instaleze şi mă simţeam blocată într-o stare fără să întrevăd vreo soluţie. Nu găseam bucurii nici măcar în ceea ce ştiam că îmi place. Mă gândeam la paradoxul faptului că dacă era cineva cunoscut în situaţia mea, sigur aş fi reuşit să îi dau un indiciu, să-i spun ceva care să îl lumineze cumva în problema sa, aşa cum mi se întâmplă de obicei, dar în cazul meu păream paralizată. Nu o dată în viaţă am trăit sentimentul neputinţei acţiunii baronului Munchhausen ce povestea că a fost nevoit să se tragă singur de păr pentru a ieşi dintr-o mlaştină (dacă nu mă înşel).

***
Mi se întâmplă ca în acţiunile zilnice să mă risipesc în ceilalţi şi să uit apoi să mă adun; uit să mă întorc la mine. La fel şi acum, am uitat să îmi fiu aproape, să mă regrupez. Din această cauză a apărut nevoia de a mă retrage, de a mă lua de mână şi a mă asculta, de a îmi zâmbi şi mie aşa cum o fac cu toţi ceilalţi în mod constant. E un mod de a îmi reâncărca bateriile, de a îmi lustrui credinţele, valorile. E un fel de igienă personală.

***

Viaţa e un montagne-russe pe care ştiu că îl pot traversa râzând dacă nu "îmi mai dau drumul la mână" şi nu uit să îmi ascult îngerul personal. :)




La vie se chante, la vie se pleure
Elle est changeante comme les couleurs
La vie s'allume, la vie s'éteint
Et sans rancune, rien ne rime à rien

Un enfant de soixante-dix ans
A rendu sa vie sans avoir rien compris
Un indien pres du lac Michigan
En costume civil commande un whisky
Une fille est sortie de la Terre
Un volcan éteint vient de se réveiller
Quelque part un marin solitaire
S'est mis à chanter

[Refrain]

En dix-heuf cent quatre-vingt-dix-neuf
La Californie devient un océan
En Afrique dans un pays neuf
Un chanteur d'Europe devient président
Une fille est allée sur Vénus
Un nouveau Lazare est ressucité
Quelque part un marin de plus
S'est mis à chanter x2

joi, 14 iulie 2011

Oare...

Te-am întrebat ce îţi doreşti şi mi-ai răspuns: „ Îmi doresc să fii femeia mea!” Am zâmbit, am tăcut; mi-ai simţit tăcerea, ştiu că nu ai înţeles-o.

Mă uit la fetele mele cum se joacă şi cum apoi văzându-mă, cea mică mai ales, vin fuga spre mine: „Mama mea!” zice cu foc şi mă strânge în braţe. O îmbraţişez şi zâmbesc...şi tac...

Tatăl soţului meu se încăpăţânează să-mi repete: „ tu eşti fata mea!” Tac ...

***

Cândva nu ştiam că nimic nu e al meu şi mă supăram pentru orice jucărie stricată, ori ţineam evidenţa fiecărui lucru împrumutat şi deşi nu îndrazneam să îl reclam, răsuflam uşurată când într-un târziu revenea în „posesia” mea. De-a lungul vremii, mă treceau valuri de deznădejne că nu am camera „mea”, apoi casa „mea” , că iubitul nu îmi „aparţine” ci pare a fi al oricui îl solicită, că nu am grădina”mea”, că ideile „mele” sunt semnate de altcineva, ori chiar că mi se umbla în lucruri în lipsă.

Pentru un om născut cu sentimentul posesiei dezvoltat vine o vreme în care suferinţa macină .

***

Iniţieri... trăim de-a lungul vieţii un lung şir de iniţieri...naşterea... căsătoria... naşterea primului copil... prima iubire nudă...prietenia...recunoaşterea...detaşarea...fără Tine, Doamne, nu pot nimic!...prima sămânţă pusă ...primul bonzai...primul animal prieten...glasul pietrei...mesajul universului...ce caut eu în viaţa mea?...prima mirare a sunetului devenit literă... prima tristeţe şi explicaţia: aşa sunt fetele uneori... acceptarea limitelor personale... acceptarea vârstei, a corpului ...recunoaşterea disonanţelor din viaţa personală... corectarea lor... ordinea... acceptarea morţii ...IUBESC!...creaţia...

***

Astăzi iar zâmbesc, dar nu tac.

Nu sunt femeia nimănui, nici mama nimănui, nici fiica nimănui. Nu pot fii a cuiva, şi nici Tu. Nici unul dintre noi nu poate aparţine decât sieşi... Deasupra fiecăruia există doar DIVINITATEA.

În schimb, sunt emoţia pe care o simţi cu mine, sunt ceea ce trăieşti când mă vezi, sunt ceea ce sufletul tău îşi doreşte când mă ai în preajmă. SUNT tot ceea ce închipui când suntem alături. SUNT ceea ce îţi inspir şi ceea ce îţi doreşti să fii când nu sunt absentă.

Sunt ceea ce SUNTEM împreună.


miercuri, 6 iulie 2011

miercurea fara cuvinte-7



                                                                     podul

duminică, 3 iulie 2011

Oglindiri

De când m-am născut pe Pământ, te privesc ...sufletul meu urmează imaginea ta; îţi văd seninul, lumina, îţi văd unduirea şi inima mea tresaltă de veselie. Îţi văd înserarea, şi vântul aspru, mă afund în ceea ce îmi arăţi... fie te iubesc nespus, fie vreau să fug de tine. Sunt  un Narcis modern ce se agaţă de ceea ce îmi oglindeşti; natura frumoasă ori zilele senine, înnorările ori dezordinea. Când imaginea nu îmi place,  te îndepărtez. La fel ca şi Narcis nu pricep că atribui sentimente unor reflectări: el nu se iubea pe El ci imaginea lui pe care i-o arăta apa. La fel şi eu,  iubesc sau refuz ceea ce văd:  imagini ale mele. Mă caut  în afară unde sunt doar poze şterse, reflectate. Dar eu sunt mereu mai clar, mai viu, mai senin sau mai conturat. Tot ce mi se arată e o reflectare a mea şi mă iubesc sau mă resping în ceea ce îmi arăţi.







Eu sunt acel albastru pe care îl iubesc în cer, şi verdele din îngemănarea frunzelor, eu sunt vitraliile ce lasă lumina să le anime, şi eu sunt flacăra rugăciunii ce tremură singuratică în lăcaşul său...


 ...eu sunt ploaia ce îmi cade pe trup când mă simt tristă ori nelocuită, şi tot eu sunt aromele nebănuite ale mâncărurilor ce îmi vin în imaginaţie de altcândva, cu gusturi orientale şi multă iubire. Eu sunt inspiraţia ce însufleţeşte clipa cu bucurie; eu sunt unda de poveste din mia de nopţi; eu sunt cel ce mă aseamăn cu sufletul pietrei,cu unduirea eterului, cel ce port cu mine căldura pământului şi pulberea din stele; eu sunt zăpada ce trece prin gheaţă şi plouă pe obrajii calzi de copii; eu sunt punctul de intersecţie dintre lemnul cel de-a lungul şi lemnul cel de-a înaltul, care în îmbinare mă întâlnesc şi mă ţintuiesc în imensa cruce care SUNT... a dorinţei de a  îmbrăţişa şi de a spune: TRĂIESC.




Ştiu că nimeni, niciodată nu va mai reflecta astfel şi că nici o altă clipă nu va mai semăna cu cea din care mă reflectez acum. Ştiu că am ajuns să îmi văd oglindirile şi ştiu că ACUM e vremea în care aleg nuanţele luminii care sunt.





Acum e vremea să mă întorc spre ceea ce sunt, acum e nevoie să accept originalul.

***
În ultima călătorie s-au repetat două situaţii:  în primul rând ceasurile astronomice din cladiri  sunau ora fixă, atunci când ajungeam în preajma lor, iar apoi, oriunde poposeam, apăreau mirese. Mi-am dorit să întâlnesc semne şi am primit: a venit vremea când ceea ce sunt şi ceea ce oglindesc să se unească deplin, să se cunune.




E vremea transparenţei  şi a unirii cu Mine cel care sunt.