joi, 28 iulie 2011

În roata mare

Dacă ar fi să compar experienţele prin care am trecut în viaţă raportate la vârstă, pe multe  le-am trăit mai târziu decât majoritatea oamenilor de astăzi. Când m-am urcat prima dată într-un montagne russe aveam în jur de 30 ani. Eram patru persoane acolo: două ne-am decis să vedem cum e, celelalte două au rămas jos să ne privească. Reţin senzaţia ciudată atunci când am simţit lipsa siguranţei la schimbarea unghiului în viteză crescută, sau înclinările bruşte. Atunci, în secunda aceea am ştiut că am de ales între a mă lăsa cuprinsă de groază şi a ceda în faţa fricii sau dimpotrivă. Ceva in mine ştia deja şi am ales să mă unesc cu mine, să stau liniştită foarte aproape de fiinţa mea şi să mă bucur de ceea ce trăiesc. Experienţa respectivă a devenit una din amintirile plăcute, ceea ce m-a făcut ca peste aproape 10 ani, ajunsă la Prater cu un grup de tineri să aleg o formă mai complicată unde sunt grupate trei persoane în linie, eşti legat de-a lungul corpului inclusiv la cap pentru a ajunge aproape imobil  într-un plan orizontal şi oscilezi  apoi cu viteză în toate direcţiile posibile în timp ce parcurgi un anume traseu.  Eram între doi tineri ce aveau pe atunci în jur de 16 ani. Am avut o uşoară emoţie înainte de a porni utilajul respectiv şi instinctiv am ştiut apoi că va fi super. Când am pornit era o senzaţie necunoscută fiinţei mele iar în urechi îmi creşteau ţipetele celor doi. Am înţeles că e ceva ce ştiam mai de demult şi am decis să privesc undeva în faţă, la distanţă de mine: atunci nu am simţit nici o ameţeală, nici vreun disconfort fizic ci doar un mare chef de râs şi o bucurie nebănuită: eram ca o pasăre mare în zbor ce se amuză. Prin urmare, râdeam cu poftă când am auzit în stânga mea o voce feminină stigând: „Cu tot respectul, doamna profesoară, nu sunteţi zdravănă!”

***

În ultimul an şi ceva observam cu mirare că nu trăiesc vremurile actuale cu tristeţe sau cu durere, nici măcar cu nemulţumire, ci că mă bucur de faptul că exist şi chiar simt o anume fericire constantă.

Brusc, cu câtva timp în urmă însă ceva s-a schimbat. M-am simţit tristă, tristă; depresia era pe cale să se instaleze şi mă simţeam blocată într-o stare fără să întrevăd vreo soluţie. Nu găseam bucurii nici măcar în ceea ce ştiam că îmi place. Mă gândeam la paradoxul faptului că dacă era cineva cunoscut în situaţia mea, sigur aş fi reuşit să îi dau un indiciu, să-i spun ceva care să îl lumineze cumva în problema sa, aşa cum mi se întâmplă de obicei, dar în cazul meu păream paralizată. Nu o dată în viaţă am trăit sentimentul neputinţei acţiunii baronului Munchhausen ce povestea că a fost nevoit să se tragă singur de păr pentru a ieşi dintr-o mlaştină (dacă nu mă înşel).

***
Mi se întâmplă ca în acţiunile zilnice să mă risipesc în ceilalţi şi să uit apoi să mă adun; uit să mă întorc la mine. La fel şi acum, am uitat să îmi fiu aproape, să mă regrupez. Din această cauză a apărut nevoia de a mă retrage, de a mă lua de mână şi a mă asculta, de a îmi zâmbi şi mie aşa cum o fac cu toţi ceilalţi în mod constant. E un mod de a îmi reâncărca bateriile, de a îmi lustrui credinţele, valorile. E un fel de igienă personală.

***

Viaţa e un montagne-russe pe care ştiu că îl pot traversa râzând dacă nu "îmi mai dau drumul la mână" şi nu uit să îmi ascult îngerul personal. :)




La vie se chante, la vie se pleure
Elle est changeante comme les couleurs
La vie s'allume, la vie s'éteint
Et sans rancune, rien ne rime à rien

Un enfant de soixante-dix ans
A rendu sa vie sans avoir rien compris
Un indien pres du lac Michigan
En costume civil commande un whisky
Une fille est sortie de la Terre
Un volcan éteint vient de se réveiller
Quelque part un marin solitaire
S'est mis à chanter

[Refrain]

En dix-heuf cent quatre-vingt-dix-neuf
La Californie devient un océan
En Afrique dans un pays neuf
Un chanteur d'Europe devient président
Une fille est allée sur Vénus
Un nouveau Lazare est ressucité
Quelque part un marin de plus
S'est mis à chanter x2

Trimiteți un comentariu