joi, 27 octombrie 2011

Doi pe un balansoar…

De multe ori ne jucăm, ne amuzăm ...şi inevitabil ajungem pe un balansoar. E o situaţie aparte, o relaţie unică.

La început descoperim zborul; mişcarea ascendentă urmată de cealaltă ne dă impresia unui zbor pe verticală. Repede descoperim că e bine sus dar şi că ulterior ajungem jos. Învăţăm apoi puterea negocierii şi a convingerii: sus fiind încercăm să îl convingem pe celălat să ne mai ţină acolo; vine apoi ideea de a sta cât mai mult jos şi îl lăsăm uitat pe celălalt cocoţat pe partea lui, dând neputincios din picioare: e un anumit control pe care îl deţinem şi ne simţim importanţi.

Copii fiind ne dăm în balansoar adeseori însă rămânem toată viaţa în el fără să o ştim prea bine. Mereu vom fi doi pe un balansoar şi la un moment dat vom începe să înţelegem legătura care ne uneşte în oblica sus-jos. Uneori celălalt îşi impune dorinţa de a urca, ori îşi afirmă controlul lăsându-ne dinadins agăţaţi acolo sus. Uneori ne amuzăm, alteori ne agităm să schimbăm starea de fapt.

E frumos când realizezi că tot balansul nu există de unul singur; vine momentul în care pricepi că eşti sus pentru că celălalt a făcut un efort să te ridici iar el ajunge la rândul lui acolo când contribui şi tu.

Pe un balansoar înveţi că nimic nu rămâne nemişcat cât eşti în doi şi mai ales că întotdeauna după un munte urmează o vale. Pe un balansoar înveţi să fii împreună la urcuş ori la coborâre cu aceeaşi bucurie; pe un balansoar înveţi să te bucuri de urcarea celuilalt.




Trimiteți un comentariu