duminică, 27 februarie 2011

Şi totuşi iubirea...




Cred că fiecare dintre noi avem o percepţie personală a iubirii. Unii iubim starea de îndrăgostire, alţii extazul, iar alţii străbatem şi o jumătate de lume ca să trăim lângă cineva starea de „După” pe care numai acea persoană ne-o arată. Sunt apoi perioade diferite din viaţa noastră în care iubirea ne apare diferit în funcţie de experienţă, de cultură, de alegeri. Rămâne totuşi sentimentul de dezamăgire în iubire...
                     
                                       ***
Aproape patru decenii am trăit cu o anumită imagine a iubirii care mi-a adus multe lacrimi de durere. Îmi doream să fiu iubită, aşteptam să simt IUBIREA. Eram pregătită şi ea nu venea. Apoi am trecut în extrema cealaltă: mi-am dorit să pot iubi cu toată fiinţa mea, să iubesc mai presus de mine şi de fire. Şi am iubit într-un mod ideal: probabil că doar iubirile ideale au această latură de total; deşi idilică, iubirea asta mi-a adus în real mai mult decât cunoscusem până atunci...şi cu toate astea, nu era nici acum ce voiam. Dintotdeauna le-am vrut pe amândouă: o iubire ideală trăită în real. Deşi sunt diferiţi oameni care afirmă că mă iubesc, nu pot spune că simt iubirea lor  decât într-un fel anume: simt calm, înţelegere, dorinţă, pasiune, răbdare, sacrificiu, căldura îmbrăţişării, focul dorinţei, dar IUBIREA nu am simţit-o.

O singură dată, într-o zi de vară m-am simţit iubită ... însă nu era iubire de om.

Eu ştiu de undeva, tare de demult cum e IUBIREA MEA. Ea nu seamănă cu ceea ce am întâlnit până acum şi poate că ceea ce ştiu nu există în formă umană. Nu am renunţat la ea, dar am învăţat să nu mai fac compromisuri sperând că va deveni ceea ce doresc. E greu atunci când eşti în trup să renunţi la dansul iubirii; chiar şi ştiind că e pentru o perioadă: e dureros să duci cu tine gesturi tandre pe care nu le poţi împărţi cu fiinţa iubită, e greu să ţii în tine săruturi, complicităţi şi îmbrăţişări. Dar e mai puţin dureros decât să te minţi şi să le împărtăşeşti când nu ai inima deschisă.

        ***
Traversez acum perioada în care ştiu că la un moment dat am cunoscut IUBIREA. Am trăit-o şi m-am scăldat în lumina ei. Ştiu că de atunci duc cu mine amprenta ei; trăiesc acum o etapă diferită: nu mai vreau să mă simt iubită imens, nici să iubesc cu toată fiinţa mea; acum trăiesc iubirea ca echilibru între a da şi a primi, între masculinul şi femininul din mine. Scriind despre Brâncuşi săptămâna trecută, am recitit câteva din cugetările lui:"Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup – ma aflu printre lucrurile esentiale." scria marele artist cu un veac în urmă. Vine o vreme în care simţi că nu mai  aparţii acestei lumi, în care ai de ales între a te simţi o victimă a teluricului ori să afirmi ceea ce duci cu tine.
            
            ***
În ultimul timp am descoperit tot mai mulţi oameni care trăiesc sentimentul acesta de a nu aparţine unei lumi plină de vicii, de înşelăciune, de minciuni, de impur, de pervers, de răutate; în plus tot mai mulţi oameni  aleg să trăiască în castitate până întâlnesc IUBIREA.

Deşi se vorbeşte mult, se celebrează, se analizează, IUBIREA rămâne încă străină multora. Cred că  nu mai e cazul să o aşteptăm, sau să o imaginăm, cred că a venit vremea ca fiecare să arate şi să afirme  IUBIREA din el.

"Nu m-ai fi cautat, daca nu m-ai fi gasit" B. Pascal


PS: Aseară, prietena mea mi-a zis: i-am scris iubirii; îţi place? Şi mi-a arătat clipul de mai jos. Deşi am vorbit mai multe nu am apucat să-i răspund: Da, Maytrei16, îmi place, îmi place mult.

duminică, 20 februarie 2011

Oamenii ca şi stelele ...


Pe Brâncuşi nu l-am cunoscut niciodată, nu i-am vorbit niciodată dar am ştiut că îl iubesc de când l-am văzut prima dată într-o fotografie din revista Cutezătorii. Nu ştiam unde să îl caut şi am lăsat să treacă timpul. Eram un copil foarte vioi şi cu multă energie, eram încăpăţânată şi năvalnică. Mă loveam de obstacole cu putere, ori le doboram ori mă zguduiau. Materialul, senzitivul şi imediatul formau singurul univers pe care îl ştiam. Era o distanţă imensă între noi.

Spre adolescenţă l-am întâlnit iar; am văzut albumul lui Dan Grigorescu şi contemplând imaginile sculpturilor lui am simţit cum ele nu sunt pietre, nu sunt nici măcar reprezentări, ci IDEI. Stăteam timp îndelungat şi contemplam ceea ce înţelegeam: somnul, zborul, strigătul nou născutului, alunecarea peştelui în unde, strigătul cocoşului, sărutul.

A treia întâlnire a fost mai intimă: prin cartea lui Peter Neagoe „Sfântul din Montparnasse” am fost părtaşă la o frântură din viaţa sa în Paris; dincolo de fascinaţia cu care parcurgeam pagină după pagină, mi-a rămas în suflet ceva ce atunci părea straniu, iar acum este acceptat aproape în unanimitate: de la Brâncuşi am aflat despre ceea ce acum se numeşte Unime. Brâncuşi m-a învăţat că toate câte există au un suflet: fiinţe, minerale, vegetale.etc şi că sufletele pot comunica între ele. El ştia că blocul de piatră din faţa lui are deja în el o formă, are o linie a lui şi nu începea prima tăietură până când nu o cunoştea clar. Brâncuşi mi-a vorbit, atunci când nici măcar nu puteam pricepe, despre legăturile invizibile dintre tot ce există, despre liniştirea minţii pentru a vedea şi simţi dincolo de ce îţi arată văzul şi pipăitul.

                                                                       ***
Oamenii ca şi stelele, strălucesc mult timp după ce dispar: ei luminează calea celor ce îi caută. 







"Il y a un but dans toutes les choses. Pour y arriver il faut se dégager de soi-même"

sâmbătă, 12 februarie 2011

Vântul

Astăzi suflă vântul de primăvară aşa cum mi-l amintesc din fiecare an. Se domoleşte pentru ca să pornească şi mai tare.


Stăteam toţi în jurul mesei când deodată s-a trântit uşa de la bucătărie. Toţi ne-am uitat spre ea şi cineva a zis: „Vântul.” Puştoaica de doi ani şi ceva s-a uitat atent la uşă, a ezitat o clipă şi apoi s-a dat uşurel jos de pe canapea, a intrat pe sub masă şi s-a dus spre uşă.

„Unde te duci, Ioana?”

„ Mă duc la vânt.”

Ne uitam după ea; a deschis uşa, a privit dincolo, apoi a închis uşa la loc „ Nu e nimeni!” a zis şi s-a întors pe acelaşi drum la locul ei de la masă.

Am privit-o şi am simţit cum o căldură blândă îmi cuprinde inima şi am zâmbit cu duioşie către toate vânturile spre care  încă mă duc să le întâmpin.



vineri, 11 februarie 2011

Ca el sunt

Îl văd de fiecare dată când am ore acolo. Nu se fereşte de privirile mele, nu se simte stânjenit, dimpotrivă, mi se dezvăluie chiar. Obişnuieşte să se poarte firesc deşi nu e ca ceilalţi.

Ieri era una din orele acelea în care ai sentimentul că e irespirabil înăuntru. În timpul lucrului celorlalţi am mers la geamul deschis, am privit iarba şi apoi m-am uitat la el. L-am privit atent, cu nesaţ. A ştiut şi mi-a vorbit; i-am simţit mai întâi mireasma ce a venit pe unda unei adieri. A fost ceva amical şi confortabil. În aer simţeam schimbarea anotimpului şi îi căutam mugurii verzi pe ramuri, dar el mi-a atras atenţia prin câteva frunze uscate pe care le lăsă să cadă uşor pe pământ: „nu te grăbi, mi-a zis, nu poţi clădi ceva nou până când nu laşi să plece tot ce a fost. Uite, sunt încă frunze uscate care ar împiedica dezvoltarea celor noi, aşa că le las să cadă; nu se pierd, ele formează un înveliş protector pentru gâzele de dedesupt.”

Mi-am cunoscut brusc frunzele uscate pe care le ţin cu toată forţa şi nu le dau drumul, acum în pragul unei vieţi noi...



joi, 3 februarie 2011

Albastru de alb ...

Călcam rufe, ascultam muzică şi lăsasem mess-ul deschis. Brusc se deschide o fereastră de chat şi o colegă mă întreabă dacă pot vorbi cu ea două minute. După ce primeşte confirmarea îmi spune că e vorba de un îngeraş. Tac... Mă avertizează să nu râd, îi spun că nu. Continuă şi îmi spune că îngeraşul stă la cineva cinci nopţi, că e nevoie de un măr verde, de o floare albă, o lumânare şi un bileţel cu trei dorinţe.

Citesc de mai multe ori ce îmi scrie. Primul gând e...HM! Iar bileţelul cu cele trei dorinţe îmi sună aiurea. Mă gândesc apoi că oricum eu nu pot vedea îngeraşii, iar dacă e unul care are nevoie de găzduire nu voi avea nicicum confirmarea fizică. Îmi vine în minte cum în alte vremuri Dumnezeu mergea pe pământ şi nimeni nu ştia cine e şi uneori avea nevoie de găzduire iar oamenii nu îl primeau.

Îi zic că accept, că o să îi ofer ce îi trebuie măr, lumină, floare şi o să îl şi iubesc dar bileţel cu dorinţe nu o să pun. Cădem de acord şi brusc simt cum o bucurie copilărească mă cuprinde. Sufletul de copil râde cu hohote cristaline. Aştept cu bucurie venirea îngeraşului; în seara când îl primesc aceeaşi veselie pe care o simţisem înainte intră în casă. Uneori mă însoţeşte când plec de acasă. În una din zile am avut imaginea lui: este alb, alb şi numai pene. Nu are formă umană.

E ghiduş şi vesel. Uneori „vorbim” când sunt pe drum şi aşa am aflat că e ok să învăţ să am din nou dorinţe şi să mi le exprim; mi-a spus că e bine să am această linişte şi siguranţă în planul divin, dar că e musai să îmi exprim intenţiile ca să fac lucrurile să se mişte; în afară de câteva lucruri personale, mi-a zis ceva ce iniţial nu înţelesesem şi anume că zăpada se face albastră înainte să se topească.



***

Acum o să vă zic ceva: e vorba despre un îngeraş...l-am găzduit de luni seara şi va pleca sâmbătă de la mine... să nu râdeţi... are nevoie de un măr verde, o floare albă şi lumină. E vesel şi o să se joace cu copilul din voi... o să vă înveţe să vă deschideţi inima ca să vedeţi cum zăpada devine albastră înainte să se topească! De dorinţe, ce să mai zic? Le ştie deja ...:)