marți, 30 august 2011

Marea din noi

Parcă în nici o altă situaţie nu se manifestă atât de limpede marea dinăuntru ca atunci când suntem în preajma mării adevărate.

Adeseori îi auzim sunetul ori îi urmărim cu privirea nesfârşita culoare până când gândul şi ochii ni se agaţă de orizont. Uneori o admirăm în imaginile făcute de alţii: fotografii, tablouri ori vederi, alteori o evocăm prin poveşti auzite ori citite. Toate acestea nu fac decât să prindă un crâmpei din natura sa adevărată. Chiar şi atunci când suntem la ţărm, deşi ne mângâie gleznele, ori ne pătrunde sărat amărui în nări nu putem spune că o simţim cu adevărat.

Atâta timp cât există o umbră de pământ, oricât de mică, privirea se va întoarce repetat spre ea şi va duce instantaneu şi atenţia noastră acolo. Inconştient aproape vom privi iar şi iar acel pământ, vom căuta viaţa din exterior, vegetaţia ori civilizaţia şi siguranţa sa iluzorie. Şi vom ignora complet întinderea albastru verzuie din jurul acelui pământ.

***
Încercăm sentimente diferite în preajma mării: ne uimeşte forţa ei, ne încântă frumuseţea nuanţelor franjurate în spuma albă, ne prinde privirea şi inima în miile de sclipiri aurii prin care zămbeşte soarelui, ne impune respect ori induce teamă prin forţa dezlănţuită.

Marea se priveşte, se admiră, se iubeşte, se ia drept martor, se contemplă, se simte, se evocă, se vizitează, se ţine la distanţă, se uită, se celebrează.

***
Există un moment însă când marea se dezvăluie. Atunci eşti doar tu cu ea. Indiferent unde se află corpul tău fizic (pe un vapor, ori scufundat în apă) nu mai există nimeni şi nimic în jur în acele clipe pentru tine şi simţi marea din interior. Ea a fost dintotdeauna acolo însă niciodată nu ţi s-a arătat atât de limpede şi nu ţi-a vorbit atât de clar. Abia atunci înţelegi că oricum ni se arată, marea este fundamental liniştită, starea ei naturală este de linişte, de calm şi senin. Valurile, spuma, sclipirile, hulele nu sunt decât modul ei de a se lăsa în voie, de a se abandona. Marea te învaţă cum să nu mai opui rezistenţă la tot ce vine spre tine şi simţi cum în orice ipostază este pururi vie şi îţi arată cât poţi fii şi tu de viu lăsând să existe tot ce te atinge. Marea te invaţă cum să nu încordezi muşchii a respingere, ci mai degrabă cum să devii suplu. Marea îţi spune cum poţi şterge şi curăţa, cum poţi purifica. Marea îţi arată bogăţia interioară, viaţa de acolo, nebănuită adeseori. În mare, când celulele tale se amestecă printre ale ei, îi simţi generozitatea şi înţelepciunea.

***

După aceea, marea dinăuntrul tău începe să crească şi devine una cu marea pe care ai cunoscut-o în afară: fundamental liniştită, calmă şi senină în adânc.


miercuri, 17 august 2011

din grădina vieţii 3

Petrecând zile şi luni săpând, plivind, tăind, ajustând, udând, începe să privească altfel lucrurile. Vede cum din acelaşi pământ, vor ieşi absolut întotdeauna două tipuri de plante: florile sau pomii pe care el le-a plantat dar şi buruienile. Cu toate că înainte de a planta curăţase cu atenţie locul, apoi îl afânase, il greblase cu grijă, de fiecare dată în jurul noilor plante vor exista şi buruienile. A observat apoi  că şi ele s-au schimbat în timp: unele au dispărut singure, altele prin acţiunile sale constante, altele însă apar indiferent ce ar  face. A înţeles că şi ele se bucură de acelaşi soare, de aceeaşi apă din care se hrănesc şi florile. Uneori, paradoxal, frumuseţea florilor se arată doar dacă se concentrează  pe eliminarea  buruienilor. Acum ştie că ele nu vor dispărea niciodată şi că orice acţiune pe cale chimică ar duce şi la dispariţia florilor dar şi la otrăvirea pământului. Ca urmare s-a obişnuit să fie atent la apariţia buruienilor: dacă acţionează regulat îi este şi lui mai uşor iar grădina e mereu proaspătă.
***
În viaţa unui grădinar apar perioade mai lungi sau mai scurte în care e nevoit să stea departe de grădina lui. Nu omite niciodată să îi anunţe lucrul acesta înainte de a pleca şi mereu  se asigură că pe durata lipsei lui cineva o să continue ritualul udării. Indiferent de anotimp ori de lungimea perioadei cât a lipsit, revedrea a fost de fiecare dată peste aşteptări: indiferent când ajungea înapoi, ziua ori noaptea, se ducea să o vadă şi de fiecare dată i se umplea sufletul de încântare: o găsea mereu zâmbind şi i se părea mai frumoasă decât o păstra în amintirea de când plecase. Momentul acesta a fost mereu o taină a lor.
***
 În preajma ei a învăţat limbajul faptelor. Este un limbaj direct şi cu impact puternic. Grădina nu spune vorbe niciodată însă de la ea a aflat câte nu ar fi crezut. Grădina acţionează, se transformă, este. Deşi nu vorbeşte este foarte animată şi are un fel aparte de a comunica prin sentimente. Cel mai recent l-a surprins când  în două ghivece diferite au apărut  brusc plante ce muriseră cu multe luni în urmă. Îşi amintea de plantele care mor pe timpul iernii şi ale căror ghivece le duce afară, într-un loc anume. De multe ori lasă pământul aşa până când îi găseşte vreun folos. La fel s-a întâmplat şi acum: plantele muriseră, trecuseră câteva luni, şi a hotărât să schimbe dafinul într-un ghiveci mai mare. A mai fost nevoie să completeze cu pământ şi a golit  aproape  toate ghivecele vechi. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut cum, după o vreme,  la tulpina dafinului au început să apară lăstari violeţi dintr-o plantă de mult uitată.  Aproape simultan, într-un alt ghiveci nefolosit  a apărut o împletire  de frunzuliţe mici şi vesele. Cu sufletul plin de emoţie a urmărit întoarcerea la viaţă acolo unde nu mai credea că se poate întâmpla. Ştia  că numai ceea ce este sănătos poate rezista timpului indiferent de condiţii şi iată că avea acum dovada dublă în faţa ochilor.





***
Nu de puţine ori îi simte o uşoară dojană. Privind-o, vede că nu este la fel de îngrijită în toate cotloanele şi recunoaşte părţi care sunt neglijate şi în el.
Alteori îi arată unde greşeşte constant: privind la trandafiri timp îndelungat a observat cum la prima înflorire sunt boboci puţini, iar florile sunt mari, mari şi de o frumuseţe anume. Pe măsură ce continuă să înflorească şi au tot mai mulţi boboci, florile devin mai mici iar culorile şi parfumul sunt mai estompate. Se vede pe sine apoi  cum începe o treabă şi cum se aglomerează treptat în multe altele. Un licăr amuzat i se aprinde în privire şi îi mulţumeşte trandafirului pentru oglindire.

marți, 16 august 2011

din grădina vieţii 2 ...

Pe măsură ce trece vremea, pe măsură ce victoriile sau eşecurile se succed în activitatea lui, grădinarul învaţă să cunoască plantele: astfel acum ştie că există plante anuale, bianuale ori perene. Cunoscând acest lucru dinainte înlătură tristeţea cauzată de dispariţia inexplicabilă altădată a unei plante din grădina sa: prin natura ei, nu avea cum să dureze mai mult decât putea. Un grădinar ştie să amenajeze locuri din grădina lui unde cultivă plante perene, dar şi parcele unde plantele vor rămâne o vreme.





 
***

De multe ori a admirat florile din alte grădini şi şi-a dorit ca ele să crească identic şi la el. În dorinţa lui de a cunoaşte mai mult despre viaţa plantelor a găsit cataloage de prezentare a plantelor frumos colorate care i-au oprit răsuflarea. Petrecea ore îndelungi răsfoind imaginile superbe, visând la felul cum s-ar fi potrivit cu florile lui, la locul lor lângă el. A înţeles după o perioadă că toate acele imagini erau doar iluzii; oricât de reale ar fi părut, ele se risipeau odată ce întorcea pagina şi chiar dacă stăteau în mintea lui o vreme nu trăiau lângă el: nu le simţise mirosul niciodată, palmele lui nu trecuseră peste luciul frunzelor lor, nu le simţise niciodată puful, ţepii ori catifelarea. Nu le văzuse crescând, nu le vedea tranformându-se. Erau frumoase, erau puternic colorate, însă erau... imagini identice în fiecare zi. Nu trăiau, nu se schimbau în nici un fel. De atunci a învăţat să investească energie în florile pe care le cunoaştea direct şi care făceau parte din grădina lui.




***

În timpul petrecut între plante, grădinarul a început să ia aminte la faptul că nu este el singurul care acţionează, care influenţează bunul mers al fenomenelor. A observat că are aliaţi dar şi inamici în demersurile lui. A obesrvat cum porţiuni de pământ sunt mai afânate şi acolo plantele sunt mai vesele, şi a început să fie recunoscător râmelor. A văzut cum albinele, fluturii ori vântul aduc din alte locuri plante ce nu mai crescuseră niciodată în grădina lui. Şi mulţumea pentru diversitate albinelor, fluturilor ori vântului.

La început se mâhnea tare mult când vedea plantele distruse de melci, de grindină, de vreo pisică străină, de căţelul casei, de neatenţie, de rădaşte, ori ploi acide. Se obişnuise ca lucrurile să se întâmple întocmai cum credea el şi orice modificare survenită pe parcurs îi producea stări de tristeţe şi revoltă; evenimentele din exterior reuşeau să îl surprindă şi să îl domine. Obişnuia să se încăpăţâneze în a dori o anume plantă şi de fiecare dată când eşua în plantarea ei cumpăra alta şi alta şi alta. În timp a învăţat să recunoască faptul că în relaţia lui directă cu grădina interveneau mai mulţi factori şi că divinitatea are întotdeauna cel mai important cuvânt de spus. A învăţat să consacre fiecare activitate a sa celebrării divinităţii şi să accepte cu seninătate orice schimbare în bine sau în rău. De altfel a trebuit să recunoască faptul că nici un efort al său nu a fost în zadar: mereu a avut ceva de învăţat. Şi fiecare învăţătură nouă a adus alt chip grădinii sale.



***

Cel mai mirat a rămas în ziua în care a descoperit că grădina îl cunoaşte dincolo de aparent. Observase de ceva vreme că grădina produce singură plantele ei independent de ceea ce semănase el vreodată şi remarcase că în unele perioade acestea erau mai abundente sau dimpotrivă. Cum plantele făceau parte din cele folosite în terapie a început să caute informaţii despre afecţiunile în care erau indicate. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut că în acele perioade în care erau mai abundente în grădină, în corpul lui se manifestau afecţiuni ce puteau fi remediate folosind acel gen de plante. A învăţat atunci lecţia generozităţii şi a momentului oportun.

luni, 15 august 2011

din grădina vieţii...

De câte ori am ocazia stau în grădină fie să lucrez printre plante, fie mă aşez pe o băncuţă şi iau aminte la viaţa naturii. Sunt 16 ani de când am cunoscut această grădină şi pot spune cu tărie că există o relaţie vie între noi dat fiind că fiecare contribuie cu ceva la fiinţarea acestei relaţii. Eu am grijă să îi ofer la timp ce are nevoie pentru a exista iar ea mă copleşeşte de fiecare dată cu răsplata. Adeseori îmi oferă idei pentru perioadele de lipsă de creativitate, sfaturi pentru probleme interpersonale, leacuri reale pentru probleme fizice, răspunsuri la întrebări persistente. Ce îmi place la această relaţie a noastră este faptul că lucrurile se defăşoară de pe poziţii egale, de acceptare reciprocă şi înţelegere. O să vi se pară ciudat, însă grădina este la fel de vie şi plină de personalitate ca orice fiinţă. De multe ori mă amuză cum ştie să îmi tempereze dorinţele prea năvalnice, cum ştie să-mi arate oglinzi felurite, mai frumoase ori mai puţin plăcute, cum are înţelepciunea de a mă face să înţeleg, să accept, să visez. Cel mai mult îmi place felul cum ne modelăm reciproc. Şi ea, şi eu aveam un anume chip în momentul când ne-am cunoscut; şi ea şi eu ne-am schimbat de atunci şi individual dar şi împreună. Este adevărat că două fiinţe într-o convieţuire îndelungată ajung să împrumute reciproc unele caracteristici care devin comune, prin urmare, în fiecare dintre noi se găseşte ceva împrumutat de la celălalt. Fiecare dintre noi devine la un moment dat un grădinar.

***

Un grădinar cunoaşte la început dorinţa de a planta. E o dorinţă anume: un amestec de neastâmpăr, iubire, răbdare, cunoaştere. Orice sămânţă creşte mai întăi în el însuşi: în timp ce cu palmele bătătoreşte pământul afânat deasupra locaşului unde a aşezat bobul, în sufletul său există deja imaginea plantei în toată splendoarea ei, în triumful ei existenţial. Apoi ştie că ceea ce urmează ţine de rutină: va uda periodic, va observa şi va remedia unde va fi cazul. Grădinarul a învăţat că după ce a plantat sămânţa, trebuie să aştepte ca natura să lucreze- el ştie că prea multă atenţie este la fel de periculoasă şi dăunătoare ca abandonul total. De aceea va urma un ritm al interacţiunii: în anumite perioade el va uda locul plantării, va trimite din căldura sufletului său imaginii plantei care este acum sub pământ şi care deşi nu e vizibilă fizic, cu ochii sufletului său o vede cum creşte, şi apoi o va lăsa singură să devină ea. Fiecare sămânţă are o durată diferită de germinaţie; grădinarul nu anticipează, el îşi continuă ritualul. Ştie că dacă e o sămânţă bună, mai devreme sau mai târziu o să iasă la suprafaţă. Momentul acesta este de fiecare dată unic în emoţie şi bucurie: fiecare sămânţă care a reuşit să iasă de sub pământ i-a adus un sentiment puternic de uimire, recunoştinţă şi creaţie. De fiecare dată în acest moment, sufletul său s-a cutremurat de încântare în faţa miracolului vieţii.

(va urma)

vineri, 5 august 2011

Pointillage

Eram copilă; aveam în jur de 4-5 ani. Stăteam la casă; pe strada noastră eram peste zece copii care ieşeam să ne jucăm în fiecare zi. Timpul mi se părea plin, plin. Erau însă unele zile când dispăreau parcă toţi, când eram vreo doi trei pe stradă, când parcă nu aveam nici rost, nici chef, iar timpul era luuung, goool şi apăsător. Orice idee aveam nu ne aducea vreun entuziasm aşa că până la urmă ne duceam fiecare pe la casa noastră, uneori şi cu un sentiment de vid.

***

Pe măsură ce creştem, pe măsură ce ne asumăm din ce în ce mai multe lucruri de rezolvat ne raportăm altfel la ziua de lucru, la săptămâna însăşi. Cu câţiva ani în urmă trăiam efectiv sentimentul de „ah, e miercuri; s-a mai dus o săptămână” de parcă zilele ce urmau erau deja şterse din calendar. Am aflat apoi că e undeva şi o explicaţie ştiinţifică şi anume schimbarea frecvenţei Pământului care pe cei născuţi înainte de 1984 sau 86 îi face să perceapă ziua ca având 16 ore în loc de 24. Mă simţeam ca într-un cazan sub presiune şi oricât mă grăbeam aveam tot mai puţin timp şi pentru treburi şi pentru ceilalţi. Stresul din afară şi din mine creştea vizibil iar timpul părea vid în ciuda aparenţei de aglomerat.

***

Vara trecută am fost cu un grup în munţi pentru trei zile. Am stat într-o pensiune care era departe de aşezările sătenilor. Era muntele, pădurea, apa ce curgea aproape, păşunea, drumul forestier. Atât. Zilele acelea mi s-au părut imense; aveau chiar mai mult de 24 ore, era ca şi cum timpul se dilataaaa, devenea luuung şi plin. Nu aveam ceas la mână şi adeseori reperul orar era soarele. De câteva ori m-a surprins că deşi aveam senzaţia că ziua se apropia de sfârşit se dovedea că era abia la jumătate.

***

Adeseori sentimentul de dilatare a timpului a reapărut de atunci, mai ales când sunt în natură, „lângă pământ”. De curând am avut acelaşi sentiment doar privind cerul. Era aglomeraţie pe stradă, se simţea înghesuiala şi freamătul zgomotelor oraşului. Stăteam pe o bancă şi mi-am ridicat privirea spre cer. L-am privit câteva momente şi am simţit liniştea de acolo; dispăruse orice urmă de zgomot sau de agitaţie, parcă erau două planuri suprapuse şi odată cu privirea intrasem în planul de linişte de deasupra. Chiar şi vântul ce bătea aici jos, acolo nu se simţea.

***

De trei ani de zile nu mă mai uit la tv. La început a fost o întâmplare, apoi am realizat că era o dorinţă mai veche pe care mi-o împlineam. Fără tv nu am simţit nici panica gripei porcine, nici isteria cutremurului ori apăsarea vremurilor în care toată lumea ucide pe oricine, în care nu e nici o speranţă iar viaţa devine chinuitoare în criză. Fără tv am intrat întotdeauna senină la ore şi mi-am făcut treaba fără să simt neliniştea vreunui serial ori ultima ştire macabră nedigerată încă.

***

În ultima vreme simt că se apropie o nouă isterie, de data asta prilejuită de anul 2012 care ba o să aducă ce trebuie fie între 2010-2015, fie a venit deja, fie se apropie dar cu nişte trieri radicale. Aşa că oamenii se grăbesc să dovedească ce are mai bun fiecare, să arate că e merituos şi că a ajuns măcar la nivelul unei dimensiuni favorabile pentru a fi printre aleşi. Se simte o agitaţie de intenţii, de dovezi, de mesaje... Se simte un alt stres şi cred că ne lăsăm prinşi în alt iureş numai că acum cu tentă diferită. Căutăm răspunsuri asupra menirii, ne frământăm să ne amintim cine suntem, de ce am venit, ce avem de făcut. Suntem temători că am ratat misiunea, că ne-am îndepărtat de noi, că ne apasă karma şi avem senzaţia că din toate părţile vin răspunsuri contradictorii. Ni se pare că nu mai ştim cine suntem, avem sentimentul că am rămas în urma altora, că iar nu ne ajunge ziua dar de data asta ca să îndeplinim toate ritualurile pentru a deveni  spirituali. Mi se pare că se suprapun mai multe planuri care au intenţii diferite în ceea ce priveşte influenţarea oamenilor de azi şi cred că dincolo de văluri, ambiguităţi şi iluzii au existat şi vor exista dintotdeauna două puncte solide: Cerul şi Pământul.

***

În fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, o intenţie divină, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui care vine capătă însuşirile de a-l putea îndeplini. Aceasta e o mare taină. Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujbă anumită încă mai înainte de a se naşte (Galateni 1,15; Ieremia1,5) sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia pe mână.Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiinţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisirii avuţiei, pe scurt, valorile culturii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. (notă: Tudor Vianu, Filosofia Culturii, Ed polirom , Bucureşti, 1945, pg.30).

Şi fără vorbă, s-ar pricepe că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, de bunăvoie şi din liberă voinţă, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor. Dar zice pilda că unii dintre talentaţi nu au vrut să-L recunoască de stăpân:”cetăţenii Săi Îl urau şi au trimis solie în urma Lui zicând:Nu vrem ca acesta să domnească peste noi” (Luca 19,14). Aceştia sunt cei ce nu se cunosc pe sine ca avându-şi obârşia spirituală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu, ci socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu ... Cei înzestraţi cu aceşti talanţi sau talente ale Duhului Sfânt se cuvine să negustorească cu ele în lume, câştigând fii ai împărăţiei. Legile negustoriei sunt cele două legi: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni.

Tot celui ce recunoaşte Providenţa de la Dumnezeu a talentelor sale, i se va mai da şi tot celui ce i se pare că nu le are de la Dumnezeu, i se va lua şi ceea ce i se pare că are.” Părintele Arsenie Boca ( 1910-1989) , „Talanţii Împărăţiei