luni, 2 ianuarie 2012

Gânduri de pace

A doua zi din noul an. A doua filă de parcurs. Ea vorbeşte direct sufletului la fel ca cea de ieri. Îmi povesteşte despre oamenii care trăiesc cu altă perspectivă asupra vieţii. Îmi readuce în faţa ochilor drumul pe care l-am trăit în două din ultimele zile ale anului ce a trecut.

Despre ziua însorită spre Prislop, lângă Haţeg şi despre ziua următoare, cenuşie spre Aiud.

Păstrează, îmi spune, drumul acela mereu viu.

Mă întorc cu gândul la cele două zile; încerc să pictez tabloul ce se cere păstrat şi împărtăşit.

O zi de sfârşit de decembrie, soare, cald, repunere în rost. Mergem cu maşina de la Ploieşti spre Haţeg-presimt că nu este un drum oarecare, de aceea mă aşez în umbra mea, privesc, simt, trăiesc. Imagini vin şi se duc, frânturi de dialoguri lasă unde vesele sau tensionate în urma lor, peisaje, scene de viaţă, oameni, gânduri, dorinţe, urme de planuri trec prin maşina noastră.

Popasuri, răgazuri...

Ziua se stinge uşor şi noi încă nu am ajuns. De acum ştim că vom ajunge noaptea în poiana de la Prislop. La un moment dat cerul îşi aprinde lampadarele înstelate şi în faţa noastră apare luna mai strălucitoare ca oricând, netezindu-ne drumul. Maşina alunecă pe această cale de lumină şi când ajungem ştim că vom fi singure în poiană. În mănăstire e pace, luminile sunt aprinse, din biserică se aud fragmente de slujbă. Mergem direct la mormântul Părintelui Arsenie Boca. E prima dată când ajung acolo noaptea. Dacă ziua mă uimeşte lumina ce inundă poiana, noaptea îmi arată altceva.

 Ziua fusese însorită dar noaptea era frig, frig; simţeam începutul de ger cum îmi cerceta grosimea hainelor. În poiană era altcumva, iar lângă mormânt am simţit o anume pace. Am stat acolo, am trecut prin secunde aşa cum veneau, am mulţumit, mi-am lăsat inima liberă şi deodată s-a făcut linişte. Era o linişte diferită: timpul se oprise, nimic nu se clintea, nici aerul nu se simţea: era doar pacea, stelele din cerul fermecător de senin şi prezenţa Părintelui.

Liniştea aceea odată simţită nu se uită niciodată. Ea spune că mai importantă decât dreptatea este pacea.

***
A doua zi am mers spre Aiud. Iniţial nu fusese în plan acest drum dar oare nu ştiam că nu noi suntem cei care depănăm firele de tort? Noi doar creăm modelele pe iţele ce vin din altă parte.

Ziua a doua era cu totul alta: umedă, rece, mohorâtă. Aiud e un loc unde nu poţi merge vesel, sprinţar şi fără griji. Pentru a pătrunde acolo e necesar să ai sufletul pregătit. Monumentul ridicat la începutul anilor ‘90 este încuiat permanent şi se află dincolo de un gard închis la rândul lui cu lacăte. Nu poate intra  oricine şi oricând vrea. Am aşteptat o vreme până când deţinătorul cheilor ne-a poftit înăuntru. Timp suficient să simţim tristeţea locurilor, cenuşiul aerului, natura greoaie şi sufocantă a clădirilor peste care tocmai atunci a năvălit un stol dens de ciori mari şi gălăgioase. Şi aici am simţit timpul încremenit însă în alt mod: greu, vâscos, gri, cerul jos şi apăsător.

Când într-un sfârşit am ajuns la mausoleu, am remarcat că acolo ciorile nu se opreau, erau doar porumbei liberi ce se odihneau pe clădire. Un călugăr înalt şi frumos ne-a deschis, ne-a călăuzit şi ne-a povestit. Vocea blândă, egală şi caldă ne-a desluşit semnificaţiile simbolurilor de acolo, ne-a perindat prin faţa ochilor scene dintr-o viaţă ce pare ireală acum, imagini de suferinţe şi chinuri, imagini de minuni şi speranţe. Am simţit incărcătura cumplită a atâtor nedreptăţi, a actelor inumane săvârşite de oameni, a întâmplărilor de groază care nu pot fi şterse ca şi cum ai trece cu buretele peste o tablă scrisă: chinurile, suferinţele, tragediile sunt în pământul pe care calci în Aiud, în aerul pe care îl respiri acolo, în fundaţiile clădirilor zidite ca să ascundă ruşinea ce apăsa conştiinţe.

***
Călugărul a terminat de povestit şi a ieşit lăsându-ne să aflăm singure ce ne spusese. Eram la intrarea in mausoleu, am privit treptele ce coborau în faţa mea însoţite de pereţii albi pe care sunt scrise numele şi ocupaţia martirilor morţi în închisorile comuniste. La capătul lor, altarul. Am început să cobor încet, citind scrisul de pe pereţi, călcând uşor, să nu tulbur ceva prin stângăcia mea. Pe măsură ce coboram, inima simţea emoţii aparte: student, jurist, elev, pastor, inginer, elev, student, învăţător ... Oameni ca şi mine, oameni cu speranţe, cu doruri.... elev mort în anchetă, student, jurist executat, profesor, ... executat, executat, elev, elev, student, ţăran...mort în anchetă... oameni cu familii, oameni cu iubiri, oameni cu nevoi umane, oameni .... Ioan cu trupul ucis, dar nu înfrânt... Altarul! Cînd am ajuns în faţa altarului picioarele m-au lăsat în genunchi în faţa icoanei lui Iisus, am plecat capul şi am stat, apoi am ridicat privirea spre icoană; în dreptul ochilor mei stătea scris: De cîte ori cazi, ridică-te şi te vei mântui!

 
Am lăsat emoţiile să curgă, să se limpezească...am urcat treptele albe şi sufletul se liniştea. Părintele ne-a dat în dar cărticele care povestesc despre sfinţii închisorilor, apoi a plecat chemat de treburi.

 
Am aprins lumânări, am privit locurile, ne-am dat răgaz. Cerul se albise uşor şi se ghicea soarele undeva dincolo. Porumbeii erau mai mulţi pe mausoleu. Ceva se schimbase ... În maşină, mă uit prin cărticica primită; citesc despre martiri, despre suferinţele lor, mă gândesc cât timp ar fi necesar şi ce se poate face pentru ca faptele acelea să nu mai apese greu peste acest neam.Ochii mi se opresc pe ultimele cuvinte rostite de Mircea Vulcănescu înainte să moară: „Să nu ne răzbunaţi!” ...da, pacea e mai importantă decât dreptatea.



 


Trimiteți un comentariu