sâmbătă, 28 aprilie 2012

Liniştea...

În interacţiunea noastră cu oamenii ades ni se pune la încercare încrederea însoţită de linişte interioară. Toţi trecem în viaţă prin momentul spaimei provocată de dispariţia celuilalt, oricare ar fi el: părinte, prieten, iubit, copil, relaţie. Îmi amintesc dimineţile în care mă trezeam îngrozită după ce visasem că mama murise şi descopeream că nu e în casă ( plecase la cumpărături în timp ce dormeam) şi spaima cumplită cu care trăiam zecile de minute până apărea. Mai apoi neliniştile cu care mi-am punctat relaţiile de prietenie şi mai târziu de iubire: era şi teamă şi frământare şi mare tensiune interioară. Mă speria dispariţia, ruptura, sfârşitul a ce îmi plăcea. Mamă fiind am trăit panica generată de febrele bebeluşilor, de nopţile cu posibile sufocări, de accidentele petrecute sub ochii mei, de posibile imaginare despărţiri. Iubind matur am întâlnit iar neliniştea, durerea, pustiul din posibile rupturi, maladii, accidente, dispariţii. Lipsa temporară a celuilalt inducea automat ideea unei separări însoţită de frica respectivă.


***

Trecem astfel prin porţi felurite până descoperim o altfel de trăire; atunci o pace adâncă pătrunde în fiinţă, căutăm să repetăm cât mai des existenţa ei, iar la un moment anume ne trezim că vieţuim mereu în noua simţire: faţă de copiii noştri, faţă de prietenii noştri, faţă de marile noastre iubiri ne cuprinde LINIŞTEA. Trăim relaţii în care avem sentimentul că indiferent ce ar putea aduce viaţa, între noi şi cel cu care relaţionăm nu putem să mai simţim neliniştea rupturii: nici chiar părăsirea, ori dispariţia fizică nu pot schimba nimic din această linişte interioară. Sunt relaţii şi momente în care îndumnezeim!



Trimiteți un comentariu