miercuri, 3 octombrie 2012

O altfel de privire (2)- Cecitate...


Printr-o împrejurare pe care nu o cunoaştem încă, în majoritatea timpului petrecut în viaţă fiind, suntem orbi. Nu îi vedem pe ceilalţi cu adevărat, nu ne vedem sufletul, nu vedem sensurile, nu Îl vedem pe Dumnezeu.

***

Nu vreau să mănânc, plângea copilul de doi ani şi ceva.
  Mănâncă ce-ţi dau eu, zicea adultul cu un ton sever. Altfel nu creşti. Hai, mănâncă  odată!

***

  Nu mă simt bine cu tine, vreau să explorez, vreau să mă dezvolt, vreau să trăiesc liber
     Aşa eşti tu, indiferent cu cine ai fi tot nu te-ai simţi bine, ăsta e felul tău de a fi. Mereu zici acelaşi lucru. Aştept să te schimbi.


            ***

      Azi m-am simţit îngrozitor.
    Până la urmă ne-am împăcat. Era o lipsă de comunicare.
     Am adeseori sentimentul ăsta de neputinţă în relaţiile cu ceilalţi. Am sentimentul că nu mă fac înţeles.
          Am vorbit şi am aflat că fiecare încerca să îl menajeze pe celălalt.
        
          ***

  Ce face sufletul tău?
 Te doresc nespus!
         

          ***

      Vreau să mă căsătoresc!
        Ar fi mai bine să aştepţi, răspundea îngerul.
       Vreau să mă căsătoresc, ce e cu mine? Toată lumea are un rost, o familie, copii, numai eu nu am pe nimeni.  E aşa de greu să nu ai familie de sărbători, să stai singur în casă...
     Te înşeli, răspundea îngerul. Aşteaptă, nu e momentul potrivit. 
     Vreau şi eu să fiu ca ceilalţi! strigă cu disperare.
           Fie după voia ta, răspunse îngerul trist.

După o vreme...


   Mai bine nu mă căsătoream, e cumplit...

***

Suntem orbi şi surzi. Ridicăm privirile spre cer într-un gest de implorare deznădăjduită şi le lăsăm apoi în jos cu tristeţea de a nu fi fost auziţi, de a nu fi primit răspuns.

***

Am primit o formă de comunicare pe care cred că nu ştim cu adevărat să o folosim. Deşi auzim cuvintele celorlalţi nu le înţelegem; nu pricepem strigătele lor de durere, nu lăsăm sensurile adevărate să ajungă la noi. Uneori cuvintele celorlalţi alunecă pur şi simplu pe lângă noi, precum aerul- nu le simţim.
„Nu e mai orb decât cel ce nu vrea să vadă şi mai surd decât cel ce nu vrea să audă.”


***

Cred că niciodată nu te-am înţeles mai bine ca atunci când era tăcerea între noi. Abia atunci, în acele momente vorbele tale alunecau uşor spre inima mea şi dădeau un sens. Abia atunci te auzeam cu adevărat, înţelegeam ce îmi strigai chiar şi nu pricepeam.

***

 În tăcere am înţeles că atunci când ziceam că nu  mă plac erau doar momentele în care auzeam îngerul ce îmi oferea alte soluţii pe care mă încăpăţânam să nu le urmez.

***

Şi tot în  această tăcere se aude cântecul de iubire al Divinităţii ce priveşte blând spre creaţia SA şi îi mângâie ochii orbi. E un cântec ce răsună direct în inimă tocmai ca să deschidă alte priviri. 



Trimiteți un comentariu