marți, 1 mai 2012

Ce este al omului...

Cum e vreme frumoasă îmi petrec tot mai mult timp în grădină; lucrez şi observ. Astăzi am văzut foarte mulţi melci cu intrarea sigilată. Ştiu că după ce depun ouăle în urma efortului făcut  pentru transmiterea calciului spre zecile de ouă, melcii se retrag, îşi sigilează intrarea şi aşteaptă o vreme: uneori mor de epuizare, alteori îşi revin. Mă gândeam că tot la fel şi omul îşi epuizează ades forţele în mod asumat prin creşterea copiilor săi şi când consideră că misiunea i s-a încheiat îşi sigilează intrarea şi se lasă să moară.

În alte rânduri, oamenii, ca şi melcii, se arată în aceeaşi sensibilitate  şi la orice atingere din exterior îşi retrag antenele invizibile ce le pornesc din inimă şi cu care simt lumea.

Sunt apoi exemplele de organizare socială în care albinele, furnicile ori lupii seamănă ori depăşesc modelele umane. Ierarhizarea, precizia cu care îndeplinesc munca zilnică, subordonarea ori îmbinarea perfectă a sarcinilor pot constitui un exemplu strălucit în orice societate.

"E vorba de instinct, se va spune. Animalele, spre deosebire de oameni nu au sentimente."

Şi totuşi dacă ne gândim la modul cum interacţionăm cu câinii, cu caii, cu delfinii, cu pisicile chiar, dacă privim în ochii maimuţelor, ai elefanţilor când trăiesc momentul trecerii în altă lume, începem să ne îndoim de afirmaţia anterioară. Poate că şi numai prin mulţimea sentimentelor pe care le simţim când suntem în preajma lor şi tot putem crede că animalele simt la rândul lor.

Chiar şi plantele simt, se manifestă, comunică. Cei ce îngrijesc plantele ştiu cum ele se schimbă când se simt iubite, cum devin triste când nu este armonie în preajma lor şi cum de cele mai multe ori dispar la scurt timp după dispariţia fizică a omului care le-a îngrijit.

"Bine, bine. Admitem că sentimentele şi comunicarea nu sunt doar ale omului. Dar omul e singurul care poate transforma materia, o poate modela după voia lui."

Oare? Dacă ne ducem, spre lumea castorilor şi urmărim precizia cu care proiectează, secţionează şi poziţionează materialele, am crede că vorbim despre un adevărat şantier modern. Sau galeriile, construcţiile geometrice savante, realizările cu rapoarte numerice perfecte, hexagoanele simetrice, ori spiralele graţioase,  realizări ale cârtiţelor, şoarecilor, furnicilor, albinelor, păsărilor, crustaceelor, ţesăturile unice ale păianjenilor, toate pot oricând concura cu realizările materiale ale omului.

„Dar omul e singurul care iubeşte un partener dincolo de instinctul de perpetuare a speciei ori de grija înnăscută pentru celălalt.”

De câte ori privesc doi porumbei alături îmi vine în minte ideea că iubirea necondiţionată a fost inventată de ei. Fidelitatea, constanţa ori respectarea „promisiunii” par a fi inventate de lumea animală de asemenea: câinii, lebedele sunt bune exemple în acest sens.

Chiar şi viclenia, ori folosirea celorlalţi pentru atingerea propriilor scopuri sunt în egală măsură exemple şi de „machiavelism” animal.

Dacă tot ce face omul poate fi realizat  de un animal, dacă limbajul articulat nu este singurul mod de comunicare inteligentă, dacă tot mai există animale care nu încetează să ne surprindă prin ceea ce fac şi ce sunt, atunci ce este doar al omului?

„Doamne, ce este doar al omului?” am întrebat şi atunci vocea gândului din inimă mi-a şoptit : „ Acest dialog al nostru.”