vineri, 31 august 2012

Întâlniri cu cheiţă


De la o vreme un gând mă traversează mai des şi anume faptul că fiecare om cu care ne întâlnim deţine o cheiţă de acces la comori din'lăuntrul nostru. Sunt cheiţe cu forme diferite şi unele dintre ele chiar foarte rare; de aceea tânjim atât de mult timp după un anumit om, chiar dacă nu îl cunoaştem: intuitiv ştim că doar el e cel care ne poate descuia o anume firidă.

Suntem precum un templu plin de comori ascunse; fiecare comoară se vrea descoperită pentru că numai atunci când toate ies la iveală suntem deplini. Atunci când noi singuri uităm drumul până în vreo firidă, sau când renunţăm să mai încercăm să deschidem uşa înţepenită de vremuri, apare cineva care are exact cheiţa potrivită. De cele mai multe ori stă lângă noi atât cât e necesar să ne ajute la descoperirea respectivei comori şi apoi pleacă spre alt templu bogat. Sentimentul meu este că această întâlnire nu este unidirecţionată şi că orice relaţie reprezintă un schimb de „Cheiţe” pentru deschiderea cămărilor stabilite dinainte: fiecare aduce cheiţa de la comoara pe care a descuiat-o deja în el însuşi.

În drumul vieţii am întâlnit cheiţe de multe forme şi mărimi, din multe materiale ba uneori am încercat şi vreun înlocuitor, în speranţa că poate merge şi aşa... însă am avut apoi de reparat! Am acceptat până la urmă faptul că nu întâmplător au fost create încuietorile şi că nu a fost nici o eroare la stabilirea profilului fiecărei chei; fiecare are rostul său, verificat în veacuri.

Cred că valoarea fiecărui om care trece prin viaţa noastră este direct proporţională cu valoarea comorii pe care ne-a ajutat să o dezvăluim; mi s-a întâmplat chiar să întâlnesc oameni care m-au însoţit simultan spre mai multe cămări şi când, privind retrospectiv am descoperit tezaurul pe care mi l-au oferit am rămas uimită de frumuseţea acestei lumi.

***

Această postare este o concluzie şi un răspuns a lungii perioade pe care am traversat-o şi prin care trec mulţi dintre noi: o perioadă în care preferăm izolarea companiei celorlalţi până când înţelegem de fapt rostul interacţiunii dintre oameni, frumuseţea relaţiilor, oricare ar fi ele.



miercuri, 15 august 2012

Prinţesa verde

***


În viaţă fiind vine vremea cînd e necesar să ne naştem singuri. De data aceasta nu în material ci în spiritual. E mai puţin povestită această naştere dar ea există.

E la fel de dureroasă precum cea fizică şi necesită tot un efort neobişnuit cu deosebirea că acum nu mai ieşim din pântecele matern ci din noi înşine. Gestaţia e posibil să dureze cam tot nouă luni, cel puţin acesta e sentimentul ce-l nutresc.

E un proces care include toate etapele ştiute însă trăite simultan din ambele perspective: a mamei şi a pruncului. Trăieşti în acelaşi timp incertitudinea şi încântarea, neputinţa, abandonul, dorinţa de repaus dar şi dorinţa de a simţi loviturile vieţii din tine, transferul de sine în sine...dorinţele ciudate de câteodată. Chiar şi transformarea fizică, modificarea greutăţii, diminuarea agilităţii, dorinţa de a sta mai mult timp departe de ceilalţi şi de a fi atent la vlăstarul din tine. Ori nevoia de a fi hrănit şi ocrotit, ţinut la loc sigur şi cald pentru a putea creşte, dorinţa de a pluti mereu în starea de iubire iniţială.

***

Toate sunt trăite de tine în tine, până într-o zi când... te naşti. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns lungul drum de contradicţii de până atunci, la sorocul naşterii începi să te dori: te doare TU cel ce îţi deschizi calea spre lumină şi tot Tu cel ce vrei să ieşi dinăuntru. E o durere ce strigă îngerii. Te răscoleşte până în sufletul ce de veacuri a făurit cămaşa ce te-a ţinut până atunci.

***

E o zi senină şi altfel. E linişte de miracol în jur. E ziua de Sfânta Maria Mare. Mă aflu pe o tufă de levănţică şi îmi simt încă trupul chircit. Mă agăţ solid de tulpina înmiresmată, vântul îmi întăreşte trupul şi încet-încet îmi desfac faldurile aripilor.

***

„ Ce zi minunată e azi, îşi spuse ea. Îmi place să stau în grădină, să privesc cerul, să simt soarele. Azi e sărbătoare şi e ca şi cum s-a făcut linişte în cer.”

Îşi conduse privirea peste cer, peste pomi şi flori, se opri pe tufa de levănţică: era ceva neobişnuit acolo. Se apropie să privească mai bine şi ochii îi sclipiră de emoţie: o creatură elegantă, delicată, de un verde ireal stătea dreaptă şi frumoasă pe verticala unui fir.

Puţin mai departe, o formă asemănătoare, ceva mai mică, albă, se bălăngănea pustie în vânt.