De data asta s-a aşezat deoparte de sine şi a privit la îndrăgostirile
trecute. A revăzut cum ele veneau de fiecare dată ca întâmplări obişnuite dar
cum la un moment dat, gândul său repetat le transforma într-un fel de obicei
zilnic care, încet, încet intra în reflex şi uneori chiar devenea un soi de
dependenţă. A înţeles asta revăzând suferinţele prin care trecea în
momentul când se termina. Abia acum înţelegea că îndrăgostirile acelea, cu timpul deveniseră ca nişte droguri care îi intrau în
chimism, în intimitatea fiinţei sale.
A revăzut emoţiile, trăirile, a revăzut uimirile din scurtele momente de
luciditate şi s-a întrebat dacă iubise de fapt vreodată sau doar se ameţise cu
ideea iubirii. E adevărat că se dăruise total
de fiecare dată, cu timpul său, energia, bunătatea inimii, cu tot ce putea
oferi, ba chiar mai mult decât era
necesar. Din punctul ăsta de vedere crezuse şi trăise sincer; pe de altă parte simţise de fiecare
dată că trebuie să fie altceva şi iată că acum putea cuprinde totul cu o altă privire.
A înţeles că ceea ce trăise fusese o ameţeală, o „griserie” şi se întrebă
cum ar trebui de fapt să fie cu adevărat. Căută în jur dar printre oameni nu află răspunsul dorit, majoritatea se lăsau furaţi de iluzia acestui drog dulce amar.
O întrebare ciudată i-a trecut prin sine: dar
dacă am putea păstra perpetuu starea aceasta, dacă am trăi o viaţă întreagă în
starea de îndrăgostire cum ar fi? Nu ar fi deloc nefiresc, poate neobişnuit
omenesc în momentul actual dar soarele este mereu îndrăgostit de pământ, pomul
de păsările sale, norii de cer, muşchiul de pietre, valurile de ţărm, îngerii
de oameni. Iubirea lor e senină, e egală şi roditoare, e
vindecătoare şi deplină.
***
S-a privit iar, aşa cum stătea deoparte de sine şi îşi vedea îndrăgostirile
trecute şi şi-a zâmbit: descoperise cel mai de preţ lucru al existenţei sale şi
o îndrăgostire senină avea să vină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu