Îl simţise de mult în sine, se înteţea sau se domolea după cauze pe care nu
le cunoştea încă deplin. Câteodată se
trezea dis de dimineaţă cu sentimentul că focul său e în înalt şi că poate
depăşi orice obstacole; alteori era un jar imens ce pâlpâia mocnit.
Salturile astea îi dădeau sentimentul de oboseală, se bucura că acum putea
înţelege lucrul ăsta. Pe de altă parte îşi dădea seama că nesfârşitele dorinţe
de a face focul să ardă constant erau imposibile în acele condiţii: focul său,
la fel ca oricare altul avea flashuri, urcări, coborâri. Era greşit să îl
forţeze şi să îşi cheltuiască o bună parte din energie ca să îl readucă la
normal: de multe ori îi fusese greu să-l domolească, iar de reaprins nu reuşise
fără perioade dificile. Auzise că poţi
purta focul aprins pe orice vreme şi îşi dorea să poată reuşi să facă asta
pentru a lumina calea celorlalţi ca să
devină făclii la rândul lor.
***
Ne naştem în întuneric mai mult sau mai puţin dens, şi e necesar să căutăm
să ne curăţăm ferestrele până când lumina să invadeze peste tot. De multe ori o
căutăm în afară până o găsim în noi înşine. Atunci ele se unesc, cele două
focuri care de fapt nu sunt decât unul. Atunci abia există tot.
2 comentarii:
sentimentul pe care l-am avut cand am citit nu s-a putut incadra in reactiile sablon de mai sus, nu mi s-a parut nici distractiv, nici interesant, nici extraordinar, a fost MINUNAT :)
Buna dimineata, Inda! Multumesc pentru ca ai ales sa-mi scrii; astfel am descoperit blogul tau si ca imi place sa-l citesc. Te imbratisez :)
Trimiteți un comentariu