duminică, 10 februarie 2013

O altfel de privire-12-Focul


Îl simţise de mult în sine, se înteţea sau se domolea după cauze pe care nu le cunoştea încă  deplin. Câteodată se trezea dis de dimineaţă cu sentimentul că focul său e în înalt şi că poate depăşi orice obstacole; alteori era un jar imens ce pâlpâia mocnit.
Salturile astea îi dădeau sentimentul de oboseală, se bucura că acum putea înţelege lucrul ăsta. Pe de altă parte îşi dădea seama că nesfârşitele dorinţe de a face focul să ardă constant erau imposibile în acele condiţii: focul său, la fel ca oricare altul avea flashuri, urcări, coborâri. Era greşit să îl forţeze şi să îşi cheltuiască o bună parte din energie ca să îl readucă la normal: de multe ori îi fusese greu să-l domolească, iar de reaprins nu reuşise fără perioade dificile.  Auzise că poţi purta focul aprins pe orice vreme şi îşi dorea să poată reuşi să facă asta pentru a  lumina calea celorlalţi ca să devină făclii la rândul lor.
***
Ne naştem în întuneric mai mult sau mai puţin dens, şi e necesar să căutăm să ne curăţăm ferestrele până când lumina să invadeze peste tot. De multe ori o căutăm în afară până o găsim în noi înşine. Atunci ele se unesc, cele două focuri care de fapt nu sunt decât unul. Atunci abia există tot. 





Trimiteți un comentariu