duminică, 24 februarie 2013

O altfel de privire-13 - Libertatea



Se născuse un om liber, fusese o flacără voinică şi zglobie. Tot ce s-a întâmplat apoi, înţelesese mult mai târziu, se constituise într-o succesiune de constrângeri aparent menite să îi îngrădească arderea. Se considerase că focul său nu este potrivit uzanţelor, sexului, tiparelor şi de aceea se reuşise a se mutila câte puţin din frumosul său elan. Trecuse cu vremea prin deşertul suferinţelor interioare date de neputinţe, de doruri neîmplinite, de nevoi esenţiale înăbuşite, de frustrări şi neacceptări până când, într-o bună zi îşi văzuse cuşca: lumea interioară era un simulacru de evadare, era de fapt un lanţ mai mic care îi trasa un spaţiu şi mai îngust de libertate. Crezuse că putea trăi limitările exterioare  evadând oricând în libertatea interioară. Se amuza acum când vedea că, în urma ciuntirilor educaţionale, oricâtă libertate  ar fi avut, s-ar fi dus de bună voie în orice cuşcă pentru că trăia în fragilitate.
Venise acel moment când  a ales voinţa divină  şi s-a lăsat în voia existenţei universale cultivând bunătatea inimii, rugăciunea şi smerenia. S-a văzut apoi  picătura ce reflectă faţetele vieţii, s-a văzut că poate trăi simultan realităţi diferite, şi a dorit să ajungă să poată crea la rândul său. Sentimentul creaţiei fusese de timpuriu în sine, de când învăţase să planteze seminţe, sau pusese primul ochi al ţesăturii. Ştia că actul creaţiei era Graalul său.
Înţelegea abia acum că avusese libertatea dintotdeauna însă nu o cunoscuse. Cu toate astea ceea ce adusese în sine fusese mai puternic decât orice constrângere: focul său arsese în orice timpuri  şi în vremea  din urmă reuşea să-l vadă oricât era de înnorat: vedea constant lumina de deasupra norilor, şi uneori reuşea să o aducă şi sub nori. Se simţea picătura de rouă minunată ce reflectă viaţa din toate vieţile sale.

Simţea imensa bucurie de a putea mulţumi că există şi că poate învăţa să creeze. Simţea fericirea florii vesele  ce apare în orice sol, bucuroasă că poate înfrumuseţa cu fiinţa sa locul. Simţea fericirea faptului că există. Era miracolul suprem care îi fusese alături din totdeauna.


Niciun comentariu: