Intrase timid în iubire. Urmărea o imagine pe care o ducea de mult cu sine
şi în iubirea aceea credea că o poate împlini. A simţit diferenţa dintre ce
trăia şi ce purta în interior şi i-a
zis: „Poate că nu ştiu să iubesc”. A crezut vorbele auzite: „Tu eşti iubirea
insăşi” îi spusese; nu a căutat mai mult. S-a oprit la vorbele acelea. Dar
imaginile iubirii erau schimbătoare: străbătea timpuri de deschidere şi avânt
şi timpuri de împotrivire şi respingere; trecea prin vremuri de contopire şi
prin vremuri de negare. Simţea că iubeşte şi simţea că nu mai iubeşte deloc.
Azi îmbrăţişa chipul iubit, mâine îl certa aspru. Uneori simţea că imaginea
chipului drag din minte este perfect aceeaşi cu omul însuşi, alteori chipul din
minte şi omul real erau la distanţe galatice unul de altul.
***
A trecut un timp şi a înţeles. Într-adevăr, nu ştia să iubească. Iubirea nu
se schimbă, iubirea nu se plictiseşte, iubirea nu se stinge. Dacă iubirea are
atâtea forme contradictorii încă este imatură. Dacă este ranchiună, dacă este
revoltă, dacă sunt porniri răutăcioase, încă nu este iubire...
***
E necesar ca totul din sine să ia
forma iubirii, e necesar ca cel mai intim şi infim colţişor să fie iubire,ca privirea
să fie iubire, respiraţia să fie iubire, simţirea să fie iubire, orice gând,
orice bătaie a inimii, orice gest şi orice
există în noi să fie iubire pentru a
putea spune că ştim ce e iubirea.
„Te iubesc” ţi-am spus , „iartă-mi neştiinţa iubirii” adaug acum.
3 comentarii:
:) de ce nu? Multumesc. Te adaug si eu :) O zi faina in continuare!
"Invata-ma sa te iubesc" >:D<
:) Nimaaa! Mi-ai dat de gandit; ar fi interesant daca mi-ar spune cineva vreodata cuvintele astea :)))) Te imbratisez si eu, Nima! Sa fie o primavara senina si inspirata! :*
Trimiteți un comentariu