sâmbătă, 2 martie 2013

Şi...cine sunt eu?

Într-o clipă senină şi inspirată, m-am oprit zâmbind asupra mea şi m-am întrebat: Cine sunt eu? 


 Conform realităţilor sociale EU sunt profesoară, predau limba franceză, sunt mamă, am două fete, sunt soţie de ani buni, sunt colegă de muncă, sunt într-o anume poziţie din ierarhie la job,  sunt partenerul din activităţi sociale, sunt cursurile pe care le-am făcut şi le fac, sunt activităţile prin care trec, sunt apoi vecină, rudă, partaşă zilnic la trafic, clientă, sfătuitoare, necunoscută. Sunt cea care se confesează în scris. Sunt prietenă, iubită, sunt alături.

 Aha, îmi zic, să dăm la o parte toate acestea, ce rămâne?

 Eu sunt ceea ce simt când văd verdele pomilor conturat pe albastrul unic al cerului senin, sunt înflăcărarea cu care iubesc, sunt toate lacrimile mele de multe feluri pe care le-am simţit şi le mai simt, sunt toate lacrimile de multe feluri pe care ceilalţi le simt când sunt cu mine, sunt zâmbetul care mă iluminează, sunt sentimentul că sufletul îmi creşte ca o pâine la dospit, sunt îmbrăţişarea cu care îi cuprind pe ceilalţi, sunt surpriza minunii descoperirii frumuseţii vieţii în aspecte tot mai neaşteptate, sunt unele junghiuri care mă supără dimineaţa, ori oboseala  când uit de trupul meu, sunt tristeţea care mă cuprinde când uit de lumina din mine şi din jur, sunt imensa cutremurare de încântare la descoperirea iubirii divine. Sunt sentimentul de cavaler pe care îl duc cu mine de foarte departe.

Bun, e adevărat, sunt toate aceste stări trecătoare. Când le dau la o parte, CINE SUNT EU?

 Sunt imaginile care mă cutreieră prin gând şi prin suflet, sunt dorinţele împlinite sau pierdute, sunt visul de noapte şi din zi, sunt răbdarea cu care las timpul să mă călătorească, sunt avântul cu care zbor odată cu norii, sunt sentimentul de reavăn cu care mă afund şi mă renasc din pământ, sunt  recele pur  al zăpezilor albastre, sunt ideea de înger care mă îmbrăţişează, sunt fără vârsta mea care caută continuu, sunt contopirea fericită a mine cu mine în mine. Sunt mlădierea sunetului din muzică. 

 Da, sunt şi asta. Am să le dau o vreme deoparte şi pe ele. Cine sunt eu acum?


 Acum simt că sunt o privire care mă însoţeşte perpetuu. Sunt o prezenţă. Nu am nimic din ce pot vedea, nu am nimic din ce se schimbă, sunt o linişte neţărmurită şi senină. E mai adânc decât fundul oceanului şi mai înalt decât zenitul. Nu e o linie, ci unduirea unei curbe armonioase, e rotunjime de inimă, sau de zâmbet, e buclă de infinit ori de frunză, e dintotdeauna şi pentru oricând. E unduire de zbor undeva unde pare nemişcat.


 Dincolo de toate astea, mai sunt ceva?


 Dincolo de toate astea...sunt...TIMPUL.


 
Trimiteți un comentariu