marți, 9 aprilie 2013

O altfel de privire- 14-Intersecţii



Era din nou în metrou, în Paris. Rucsacul din spate, harta metroului în unul din buzunare, ochii urmărind panourile indicatoare reprezentau indicii ale turistului în trecere prin capitală. Metroul fusese primul său prieten în acest oraş: era uşor abordabil, maleabil şi tolerant; în plus o învăţase ceva de fiecare dată.

De data asta a avut imaginea unui alt parcurs: dincolo de traseul liniilor de tren, dincolo de încrucişarea garniturilor în staţii sau pe traseu, acum văzuse clar imaginea intersectării drumurilor umane.

***

Fiecare om se află pe un drum al său pe care îl parcurge în linie dreaptă câteodată  sau foarte meandrată alteori. 

***
La un moment dat devenise conştientă de prezenţa drumului ei. Se vedea pe sine cum merge pe un traseu pe care îl alesese dinainte şi cum pe parcursul lui se intersecta cu drumurile altor oameni. Vedea drumuri ce duceau în acelaşi sens pentru o vreme şi cu care călătorea alături un timp: erau schimburi de idei, de sentimente, experienţe împărtăşite, aventuri comune, vise făurite alături. Vedea cum la un moment dat, fără vreo pricină anume drumurile începeau să se distanţeze, uneori se reapropiau iar alteori se despărţeau definitiv.
Erau apoi drumuri ce mergeau în sensuri opuse de la început dar care se întâlneau într-un punct preţ de un minut, o secundă, o zi, sau chiar o perioadă mai lungă. Obişnuia să caute privirea celor ce veneau din sens opus: în momentul întîlnirii privirilor ştia dacă este vorba despre o întâlnire fericită sau dimpotrivă; în funcţie de sentimentul pe care îl avea la primul contact vizual, căuta să repete  întersecţia de priviri sau evita pe cât posibil orice reîntâlnire.  I s-a întâmplat de vreo două ori să simtă că în trecerea opusă era o privire ce nu aparţinea fiinţei care o gazduia, ci unei alte prezenţe care îi surâdea. După intersectările acelea simţea o altfel de bucurie şi un zâmbet imens îi inunda fiinţa pentru mai mult timp.

***

În gigantica intersectare de drumuri se simţea aidoma unui atom, sau ca o celulă care, în mişcare browniană întâlneşte alte celule. După fiecare întâlnire simţea ceva schimbat în sine, era ca şi cum fiecare intersecţie  genera un schimb şi simţea cum pentru o anumită perioadă după aceea fiinţa sa lucrează la asimilarea schimbărilor aduse de transfer.
Pentru unele întâlniri era mulţumită, pentru altele simţea regretul că se lăsase din nou dusă în laturile sale neîmblânzite şi reacţionase mai dur. Învăţase să simtă când schimburile erau blocate: erau dominate de un soi de agresiune, dar acum ştia că energia aceea ca un zid dur care i se opunea nu era decât lipsa de a se deschide, lipsa  de acceptare de sine a uneia din părţi. Când se afla la acelaşi nivel de comunicare, intre sine şi celălat era ca un drum deschis pe care adierile celeste planau uşor în ambele sensuri.

***
Intersecţii... la un moment dat, uşor obosită s-a aşezat pe un scaun lângă un bărbat arab îmbrăcat cu un veşmânt lung negru. Pe bancheta din faţa lui stătea un alt bărbat de origine arabă. Haina lungă crem şi un soi de potcap de aceeaşi culoare indicau o ramură religioasă sau o apartenenţă socială. Butona un telefon mobil modern şi intrase cu totul în lumea sa. La un moment dat oprim într-o staţie şi aproape în acelaşi timp pe linia de lângă noi se opreşte trenul din sens opus. În dreptul geamului nostru alunecă mai multe geamuri până când unul singur se potriveşte perfect cu încadrarea deschiderii din dreptul nostru. Atunci văd o femeie cu înfăţişare arabă, purtând veşminte închise la culoare care bate în geamul ei. Bărbatul de lângă mine o vede, zâmbeşte , îl atenţionează pe cel prins în lumea virtuală: amândoi privesc la femeia din celălalt tren, toţi trei se bucură, apoi trenul ei pleacă, cei doi se privesc veseli; plecăm şi noi...

***
Am zâmbit şi eu pentru minunea întâlnirii aceleia aproape imposibile şi atât de aducătoare de bucurie.



Trimiteți un comentariu