De ceva timp soarele obişnuia să răsară în timp ce parcurgea drumul cu
maşina spre job. Era ca şi cum în fiecare dimineaţă se derulau prin faţa
ochilor încântaţi scene dintr-o lume de basm. Frunzele se aprindeau rând pe
rând luminând porţiuni de şosea ori închipuind figuri misterioase pe clădiri,
cerul privea zâmbind uşoara însufleţire a păsărilor în lumina dimineţii iar
radioul trimitea melodii frumoase. În răsăritul acela de poveste, când oraşul
se transforma sub magia unui spiriduş nevăzut, inima sa îi vorbea iubirii: îi spunea cuvinte,
îi împărtăşea doruri, îi aducea veşti.
Era în faţa unei intersecţii când a privit instinctiv prin oglinda retrovizoare:
şi-a amintit instantaneu sentimentul pe care îl avusese când asociase în alt
timp, ceea ce reflecta oglinda retrovizoare cu ceea ce laşi în urmă, ce intră în
trecut, ce este depăşit. De data asta, tot instantaneu în oglinda s-a văzut
soarele răsărind care îi lumina drumul din faţă. Atunci a avut un sentiment
diferit, a fost ideea că uneori trecutul luminează calea spre viitor şi că de
fiecare dată ceea ce a fost în spate urmează să ajungă în faţă.
Uneori trecutul îţi arată spre ceea ce te îndrepţi.
"Vede-n capăt începutul,
cine ştie să le-nveţe."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu