La un moment dat, prea prins în imaginea-ţi reflectată de toate ale mele, ai ales tăcerea bănuind că ea modelează portrete în cei ce rămân. Cum nu mai era necesar să convieţuiesc cu cei doi tu, am rămas cu acela din mine pe care l-am şlefuit imaginar până a ajuns atât de diferit de tine încât dacă l-ai întâlni nu ai mai şti cine eşti.
marți, 30 aprilie 2013
sâmbătă, 27 aprilie 2013
Gândul de week-end-33
Într-un târziu am aflat că puterea omului constă în a accepta ceea ce vine spre el.
miercuri, 24 aprilie 2013
Minunile
Sunt momente în viaţă când ne dorim cu toată fiinţa ceva anume şi puşi în
faţa neîmplinirii invocăm o minune.
Sunt momente în viaţă când trăim clar sentimentul că ar fi indicat să facem
altceva decât să forţăm împlinirea dorinţei noastre tocmai pentru ca ea să se poată înfăptui.
Sunt momente în viaţă când înţelegem că ceea ce ne revine nouă de făcut
este de a ne exprima în noi şi în manifestările noastre exterioare dorinţa de a
fi buni şi blânzi, de a fi harnici, de a fi omenoşi. În mod paradoxal tot ceea
ce trebuie să facem este să ne menţinem această atitudine şi să continuăm
păstrând-o nealterată. Noi nu avem puterea de a scoate Excalibur-ul vieţii
noastre cu mâinile goale însă în mod miraculos o facem adeseori şi nu pentru că
avem puteri magice, ori pentru că suntem cei mai buni luptători, ori pentru că
folosim vreun şiretlic.
Fiecare dintre noi poate deveni un Arthur unic dacă
îşi menţine dorinţa de frumos şi dreptate în suflet. Dacă prin orice ar trece
omul nu deznădăjduieşte, nu devine mic şi plin de ură, nu uită de inima sa,
atunci, exact când trebuie, i se permite să urce o treaptă: fie înţelege altfel
viaţa, fie i se schimbă modul de a comunica, fie reuşeşte să işi schimbe
emoţiile, fie vede dincolo de aparent, ori intuieşte adevărul.
Şi atunci, sub
ochii uimiţi ai celorlalţi mai scoatem încă o dată cu mâinile goale sabia din
stâncă.
***
Dar nu noi suntem cei care facem lucrul acesta; meritul nostru este de a fi
continuat să dorim să fim buni. Altcineva înfăptuieşte minunea prin mâinile
noastre.
***
"Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El."- Arsenie Boca
sâmbătă, 20 aprilie 2013
Gândul de week-end-32
În urma trecerii fiecărui om prin viaţă cresc flori; cele verzi, udate cu sudoare, cele roşii, udate cu sânge şi florile albe stropite cu lacrimi. Câteodată după viaţa unui om rămân flori mici, aurii, delicate udate cu picături de suflet şi boabe de rugăciune.
sâmbătă, 13 aprilie 2013
Gândul de week-end-31
Când oamenii vor putea înţelege tipurile de control şi posesie care guvernează marea majoritate a relaţiilor pe care le avem cu ceilalţi oameni, lumea se va schimba cu adevărat în bine.
marți, 9 aprilie 2013
O altfel de privire- 14-Intersecţii
Era din nou în metrou, în Paris. Rucsacul din spate, harta metroului în
unul din buzunare, ochii urmărind panourile indicatoare reprezentau indicii ale
turistului în trecere prin capitală. Metroul fusese primul său prieten în acest
oraş: era uşor abordabil, maleabil şi tolerant; în plus o învăţase ceva de
fiecare dată.
De data asta a avut imaginea unui alt parcurs: dincolo de traseul liniilor
de tren, dincolo de încrucişarea garniturilor în staţii sau pe traseu, acum
văzuse clar imaginea intersectării drumurilor umane.
***
Fiecare om se află pe un drum al său pe care îl parcurge în linie dreaptă
câteodată sau foarte meandrată alteori.
***
La un moment dat devenise conştientă de prezenţa drumului ei. Se vedea pe sine cum merge pe un traseu pe care îl alesese dinainte şi cum pe parcursul lui se intersecta cu drumurile altor oameni. Vedea drumuri ce duceau în acelaşi sens pentru o vreme şi cu care călătorea alături un timp: erau schimburi de idei, de sentimente, experienţe împărtăşite, aventuri comune, vise făurite alături. Vedea cum la un moment dat, fără vreo pricină anume drumurile începeau să se distanţeze, uneori se reapropiau iar alteori se despărţeau definitiv.
***
La un moment dat devenise conştientă de prezenţa drumului ei. Se vedea pe sine cum merge pe un traseu pe care îl alesese dinainte şi cum pe parcursul lui se intersecta cu drumurile altor oameni. Vedea drumuri ce duceau în acelaşi sens pentru o vreme şi cu care călătorea alături un timp: erau schimburi de idei, de sentimente, experienţe împărtăşite, aventuri comune, vise făurite alături. Vedea cum la un moment dat, fără vreo pricină anume drumurile începeau să se distanţeze, uneori se reapropiau iar alteori se despărţeau definitiv.
Erau apoi drumuri ce mergeau în sensuri opuse de la început dar care se
întâlneau într-un punct preţ de un minut, o secundă, o zi, sau chiar o perioadă
mai lungă. Obişnuia să caute privirea celor ce veneau din sens opus: în
momentul întîlnirii privirilor ştia dacă este vorba despre o întâlnire fericită
sau dimpotrivă; în funcţie de sentimentul pe care îl avea la primul contact vizual, căuta să repete întersecţia de priviri sau evita pe cât
posibil orice reîntâlnire. I s-a
întâmplat de vreo două ori să simtă că în trecerea opusă era o privire ce nu
aparţinea fiinţei care o gazduia, ci unei alte prezenţe care îi surâdea. După
intersectările acelea simţea o altfel de bucurie şi un zâmbet imens îi inunda
fiinţa pentru mai mult timp.
***
***
În gigantica intersectare de drumuri se simţea aidoma unui atom, sau ca o celulă care, în mişcare browniană întâlneşte alte celule. După fiecare
întâlnire simţea ceva schimbat în sine, era ca şi cum fiecare intersecţie genera un schimb şi simţea cum pentru o
anumită perioadă după aceea fiinţa sa lucrează la asimilarea schimbărilor aduse
de transfer.
Pentru unele întâlniri era mulţumită, pentru altele simţea regretul că se
lăsase din nou dusă în laturile sale neîmblânzite şi reacţionase mai dur.
Învăţase să simtă când schimburile erau blocate: erau dominate de un soi de agresiune, dar acum ştia că energia aceea ca
un zid dur care i se opunea nu era decât lipsa de a se deschide, lipsa de acceptare de sine a uneia din părţi. Când se afla la acelaşi
nivel de comunicare, intre sine şi celălat era ca un drum deschis pe care
adierile celeste planau uşor în ambele sensuri.
***
***
Intersecţii... la un moment dat, uşor obosită s-a aşezat pe un scaun lângă
un bărbat arab îmbrăcat cu un veşmânt lung negru. Pe bancheta din faţa lui
stătea un alt bărbat de origine arabă. Haina lungă crem şi un soi de potcap de
aceeaşi culoare indicau o ramură religioasă sau o apartenenţă socială. Butona un telefon mobil
modern şi intrase cu totul în lumea sa. La un moment dat oprim într-o staţie şi
aproape în acelaşi timp pe linia de lângă noi se opreşte trenul din sens opus.
În dreptul geamului nostru alunecă mai multe geamuri până când unul singur se
potriveşte perfect cu încadrarea deschiderii din dreptul nostru. Atunci văd o femeie cu înfăţişare arabă, purtând veşminte închise la culoare care bate în geamul ei. Bărbatul de lângă
mine o vede, zâmbeşte , îl atenţionează pe cel prins în lumea virtuală: amândoi
privesc la femeia din celălalt tren, toţi trei se bucură, apoi trenul ei
pleacă, cei doi se privesc veseli; plecăm şi noi...
***
***
Am zâmbit şi eu pentru minunea întâlnirii aceleia aproape imposibile şi
atât de aducătoare de bucurie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)