sâmbătă, 31 august 2013

Gândul de week-end- 44



Când se face pustiu în jurul tău, când amicii uită de tine şi unii prieteni dispar, e momentul cel mai potrivit ca să începi o relaţie serioasă cu tine însuţi. 


vineri, 30 august 2013

O altfel de privire- 19- Comuniunea

Parcurgea drumul jalonat cu indicatoarele specifice şi simţea o stare de bine. Avea inima deschisă şi se simţea parte  armonioasă  din acel peisaj.  Mergea de câteva ore bune şi foamea începea să îşi facă simţită prezenţa. Scoase harta; văzu că următorul refugiu avea să fie peste 10 km. Presimţea că distanţa era prea mare pentru câtă energie mai avea. Mai merse puţin şi se opri în dreptul unui copac bătrân aflat aproape de drum. Se aşeză, deschise rucsacul, scoase cele două roşii care îi mai rămăseseră. Le puse alături şi în timp ce îşi căuta briceagul îşi dădu seama că pe drum mai venea cineva. Era tot un pelerin care se apropia...se opri în dreptul său, zâmbi, se aşeză vorbind într-o limbă asiatică pe care nu o înţelegea, scoase o pungă de orez pregătit şi o puse lângă roşii.

***

Stătea în tribună, aştepta să înceapă meciul. Parcă toată acea mulţime îi era cunoscută ca şi cum ar fi fost toţi o familie. Purtau cele două culori ajustate în mod personal la hainele obişnuite, iar de la depărtare nu se vedea decât o mare bicoloră. Îşi simţea inima deschisă, simţea generozitate şi bunăvoinţă. Acolo, în tribuna aceea, primea orice întorsătură a destinului cu toleranţă şi răbdare şi în plus învăţase să cânte...cântau cu toţii...pe toată durata meciului....tot timpul. În cântec se simţeau uniţi...cântau pentru victorie...o victorie a tuturor.

***
Intra pentru a doua oară în catedrala aceea, dar era prima dată când participa la mesă. Nu cunoştea desfăşurarea acelui tip de slujbă,nu înţelegea prea bine latina, însă bănuia că nu trebuie să fie foarte diferit de ceea ce cunoştea de acasă. Păşi uşor printre acordurile muzicii, se aşeză şi ascultă. Vocea preotului, ecoul melodiilor interpretate la orgă creaseră o atmosferă aparte, când , deodată, se făcu linişte. Apoi o rumoare trecu printre oamenii din biserică şi văzu cum persoana din faţă se întoarce, îi priveşte ochii, întinde mâna spre a sa. Îi văzu în jur pe ceilalţi oameni dându-şi mâinile şi se lăsă cuprins de o mare bucurie. Zâmbi, apucă mâna întinsă din faţa sa şi fu ca şi cum toţi aveau acelaşi suflet ce creştea cu aripi.

***
Undeva, adânc în inima omului, Dumnezeu a pus un sentiment de frăţie universală şi o lege morală comună. Oamenii tânjesc adeseori după acest cod al onoarei şi al comuniunii. În mod repetat îl caută în ceea ce trăiesc sau îl inventează; el iese însă pur şi simplu singur la suprafaţă în situaţii anume şi atunci, indiferent de unde vin, indiferent ce limbă vorbesc sau în ce cred, oamenii arată acelaşi fel de a simţi. 

Arta este astăzi una dintre porţile deschise, dar ceva mai târziu, ne vom da seama că suntem toţi nişte pelerini pe acelaşi drum dinspre naştere spre moarte pe această planetă şi vom face din comuniune starea firească de a fi.





miercuri, 28 august 2013

Rime de ploaie



Într-o zi, am atins un sunet...
S-a mlădiat catifelat sub degetele mele şi a închipuit o melodie.
Într-o zi am gustat un cântec ...
Mi-a înfiorat uşor palatinul şi s-a transformat în prunc.
Într-o zi am ascultat chipul unui copil...
Mi-a arătat cum eşti TU şi m-am ştiut pe MINE.



Miercurea fără cuvinte- 18



marți, 27 august 2013

O altfel de privire-18-Lucrarea

Remarcase mai demult schimbările care se petreceau şi asta îi dădea sentimentul bucuriei. Ajunsese la o etapă în care simţea de-a fericirea. Indiferent ce îi aducea ziua respectivă simţea calm, iar dacă era ceva potrivnic reuşea să treacă cu bucurie prin interiorul său. Era starea aceea despre care citise ... Era ca o relaxare continuă cu care îşi însoţea drumul prin viaţă. 
Înţelesese cândva că tot ceea ce îşi doreşte frumos nu poate înfăptui fără ajutorul altcuiva din invizibil. Respecta acest ajutor. Ştia că dacă e nevoie să ajungi la un anumit nivel, nu tu eşti cel care parcurge drumul: tu poţi să  îţi doreşti, să  îţi faci treburile de zi cu zi,  să pui răbdare, înţelegere în ceea ce faci, deschidere şi dorinţă de a avea gânduri frumoase La un moment dat, când ai muncit destul ca să se realizeze saltul, acel cineva din invizibil îl face posibil chiar în acel moment şi simţi schimbarea, simţi ca şi cum ai parcurs tot drumul într-o clipită: ţi se deschide o fereastră a înţelegerii, sau poţi folosi o abilitate pe care nu ştiai că o deţii, sau un vis drag ţi se îndeplineşte. 
Nu tu răstorni munţii din loc, cel puternic pe care nu-l vezi o face, dar prin munca ta, prin dăruirea ta şi prin calităţile pe care ţi le înfloreşti îl convingi pe acela; şi la un moment dat, sub ochii tăi uimiţi şi ai celorlalţi munţii se răstoarnă.


Fiecare dintre noi poate crea miracole prin alegerea de a trăi frumos.

luni, 26 august 2013

O altfel de privire-17- Dragostea

-Îngere, i-am zis; ia-mă lângă tine ca să văd oamenii, să văd de la tine dragostea lor. 

Îngerul m-a privit o clipă, apoi, fără să spună vreun cuvânt mi-a întins mâna cu aripă şi m-a luat lângă sine. 
M-am aşezat la dreapta sa, i-am zâmbit şi apoi am privit spre oameni. Oamenii duceau cu ei culori diferite care se modificau în timp. Erau oameni albaştri, ori roşii, ori verzi sau portocalii, erau oameni ce aveau uneori două sau mai multe culori în acelaşi timp dar erau şi oameni doar din lumină pură, argintie. 
-Cum se vede dragostea oamenilor, de aici, Îngere?, l-am întrebat după o vreme. 
-Când dragostea se apropie de oameni, ea face ca floarea inimii să se desfacă şi să lumineze până departe. 
Am privit mai atent şi am văzut că la unii oameni răsărise un mic soare în piept, el strălucea de fiecare dată mai intens când se afla în preajma unui alt om care avea un soare asemănător. Puteai să recunoşti perechile de oameni care duceau aceeaşi dragoste după faptul că aveau câte un soare de aceeaşi culoare şi luminozitate în piept.  
Era atât de frumos ceea ce vedeam...
- Îngere, de ce se schimbă culoarea soarelui la unii oameni? Înseamnă că dragostea lor se schimbă?
- Dacă observi aşa ceva, înseamnă că acei oameni au fost vizitaţi de îndrăgostire doar; dragostea nu a venit încă sau nu va mai veni la ei.
- De ce, Îngere?
- Vezi tu, dragostea nu vine de la început. ea îşi trimite mai întâi solii: atracţia fizică, misterul, jocurile de putere sau de dependenţă, plăcerea fizică trecătoare, melodramele, emoţii nestăpânite care aproape paralizează corpul, dezechilibrele emoţionale, etc. Toate acestea sunt sorii aceia care îşi schimbă culoarea, precum soarele la apus. Unii din ei nu vor mai apărea în dimineaţa următoare. Atunci oamenii spun că le-a murit iubirea.
- Hm. Şi când vine dragostea, Îngere?
- Ea vine atunci când nu mai dai numele ei, celorlaţi sori trecători. Când înţelegi că soarele este mereu luminos şi strălucitor indiferent dacă pe Pământ e seară sau noapte, dacă deasupra casei tale e nor sau furtună. Ea, dragostea are un fel unic al ei de a se schimba rămânând la fel, este un paradox pe care EA îl întrupează.
- Îngere, atunci oamenii se înşeală când spun că o relaţie devine monotonă după trei ani, că trebuie să păstrezi misterul, să nu te laşi cunoscut de celălalt în totalitate? 
- Da; fiecare om în viaţa lui se va întâlni o dată cu dragostea. Dacă va fi reuşit până atunci să ştie să o recunoască, va rămâne la el, dacă nu, o va îndepărta singur, căutând sorii schimbători. 
- Îngere, mă simt trist pentru oameni. Mi-aş dori să le spun că se înşeală în privinţa dragostei.Cum aş putea să le arăt care e dragostea?
- Poart-o cu tine mereu; o vor simţi şi până la urmă o vor recunoaşte. 




sâmbătă, 24 august 2013

Gândul de week-end- 43



Întotdeauna primim ceea ce ne dorim; dacă nu suntem destul de pregătiţi pentru darul nostru, îl considerăm prea dificil de suportat sau prea copleşitor. Abia când ajungem la nivelul darului primit putem înţelege adevărata sa valoare şi binecuvântarea care se aflase atât de aproape; toţi aflăm, mai devreme sau mai târziu că dorinţele noastre au fost îndeplinite de-a lungul vieţii. Toţi vom şti, chiar şi dacă va fi să înţelegem abia în momentul Marii Treceri.






miercuri, 21 august 2013

duminică, 18 august 2013

O altfel de privire-16- Erotism

Se văzu trecând pe cărarea vieţii ca printr-un parc de distracţii cu jocuri felurite. Parcurgea o porţiune de drum, ajungea în dreptul unui joc ce verifica o înzestrare sau o înţelegere, ieşea de acolo cu impresii noi şi pornea mai departe.

***
Ajunsese în dreptul jocului cu nume ispititor: Erotism. Mai trecuse şi altă dată pe acolo şi fiecare trecere îi lăsase în timp amintiri amestecate care îi creaseră o imagine străină de ceea ce purta cu sine. Acum se afla din nou în faţa aceluiaşi joc. Privi intrarea şi păşi liniştit înăuntru. Încă de la primul pas înţelese că acum era altfel, că acum era un alt sens. S-a aşezat pe locul indicat, şi-a pus ochelarii multidimensionali şi a aşteptat cu o linişte interioară atentă. Erau imagini, percepţii, mirosuri, gusturi...Le parcurse pe rând, retrăind simţiri uitate, reluând părţi din sine abandonate.

***
Cândva căutase definiţia în dicţionar; o găsise rece şi nefirească pentru ce ştiuse de demult şi abandonase pe parcurs tocmai din cauza nepotrivirilor. Acum reveneau din alte vremuri sensurile pe care le dobândise personal şi le aşezase ca petalele florii interioare în jurul miezului său.
Prima petală îi aduse gustul misterios al pâinii îndelung mestecate ce eliberează în timp o energie electrizantă în spaţiul intim de sub cerul gurii cu zâmbet de grâu copt.
A doua petală purta imaginea ritmată a aerului în şi din plămânii săi omeneşti; o anumită perspectivă în respiraţie îi adusese catifelarea întâlnirii mistice a ceea ce era în afară cu ceea ce era înăuntru, aprinzând un foc viu.
Petala următoare avea înscris contactul dintre pielea sa şi contururile celorlalte elemente, stârnind înfiorări universale duse pe praf de stele până la pâlpâirea luceafărului.
 Urma petala cu unde melodice, purtând un ritm ce îi schimba de fiecare dată starea şi îi unduia pe frecvenţele sale fiinţa care creiona imagini prin eter. "Vite, vite, leeeent", auzi din petala ce se arăta acum. O pereche de ochi se ivi, privind ţintă în ochii săi în timp ce prin pereţii încăperii treceau acorduri de rumba. Privea ochii aceia care nu spuneau mare lucru sufletului său dar care, uitându-se fix în ai săi în timp ce paşii se armonizau, îi arătau că e important să dansezi orice dans cu un partener care  ştie dansa cel puţin ca şi tine. Simţea cercul celorlalţi dansatori care îi priveau trăindu-şi povestea.
Petala cea de pe urmă îi reaminti tulburătoarea contopire a două inimi. Iubise odată şi reuşise să treacă de barierele umane; atunci simţise cum inima sa atinsese aproape fizic cealaltă inimă, cum o îmbrăţişase, o mângâiase şi apoi cum se uniseră încetişor. Sentimentul acela făcuse lumină pe pământ.

 ***
A retrăit prin fiecare petală ceea ce uitase şi apoi, când jocul s-a terminat, s-a ridicat, a ieşit lăsând la intrare ochelarii multidimensionali şi a adus un alt sens rescriind cuvântul "Erotism" în dicţionarul lumii.    


Le conte français 2 - Le départ

Il arriva de nouveau le moment où son âme, fatiguée de la réalité monotone qu’elle avait fabriquée depuis quelque temps, choisit de voyager.

Et partit dans cette nouvelle aventure où l’attendaient de  belles rencontres. Toutes les nouvelles connaissances et tous les évènements vécus à une distance remarquable de la réalité ancienne lui apportèrent de nouveaux  horizons concernant les relations humaines et sentit comme être avec les autres et être seul avec soi même, n’était plus une question de « soit… », «soit… » mais un mélange heureux de « ensemble ».

Quand on part on sent le besoin de changer la manière de se mirer et on découvre avec plus de plaisir une image nouvelle totalement différente de celle proposée par ceux qui te connaissent depuis trop longtemps. Cette nouvelle image de toi,  plus fraiche, plus épicée parfois, t’adresse une invitation alléchante : celle de commencer une relation véritable avec toi-même. C’est un parfum d’invitation intime, c’est une chaleur d’approche qui promet d’autres découvertes insolites, c’est la tendresse  d’une aventure tranquille et mystérieuse.

« Partir c’est mourir un peu »,disait Edmond Haraucourt dans son "Rondel de l'adieu", et chaque fois qu'elle sentait que ses liens devenaient plus serrés et plus forts, plus attachants, elle partait pour donner à son ame une autre liberté, un autre départ. C'était sa manière à elle de répandre son rayonnement dans d'autres coeurs. 

Plus tard, comme l'écho d'une brise fraiche, quelqu'un lui dit que durant ce séjour-là on avait appris à sourire à la vie.  



vineri, 16 august 2013

Gândul de weekend - 42



În fiecare zi, în fiecare clipă să lucrezi cu dăruire şi pasiune şi bucurie ca să faci din viaţa ta o operă de artă; atunci ceea ce este ceresc în tine se reflectă în ceea ce ai primit pământesc.



miercuri, 14 august 2013

luni, 12 august 2013

le conte français 1- Pygmalion

Il  était une fois  un sculpteur grec qui travaillait dans la solitude et réalisait de très belles statues ; un jour il a réussi une si belle statue de femme qu’il en tomba amoureux, d’un amour sans égal. Il dédia sa vie à cet amour et il souffrait si fort que la déesse Aphrodite, touchée par ce sentiment surhumain donna la vie à la statue qui devint la femme de Pygmalion, Galathée.
***
Nous tous nous sommes  à la fois des Pygmalions et des Galathées pour les autres et pour nous-mêmes. Nous taillons chaque jour l’image des autres, vue de notre point de vue, qui petit à petit devient comme une statue. Un certain  homme nous apparait au premier abord sous une image quelconque, alors nous essayons de rendre vive cette image-là, quoique l’homme soit assez différent de ce que nous avons appris au début.  
Par contre, pendant que nous travaillons régulièrement à nos sculptures humaines, nous subissons à notre tour le travail des autres qui essaient de faire vivre l’image qu’ils ont eu l’impression de surprendre en nous ; et ils commencent leur sculpture personnelle avec nous.
Et nous menons nos vies entre être statue et  sculpter d’autres statues à notre tour jusqu’au moment où nous ne pouvons plus  vivre sur ces chemins en parallèles.  A ce moment-là nous ouvrons nos yeux sur ce que nous faisons et comme nous ne pouvons renoncer à être  sculpteur, nous commençons à tailler notre sculpture avec amour et en même temps nous montrons aux autres notre véritable visage de Galathée déjà vivante.

***

S’il y a des fois où l’amour est si fort et Galathée n’est pas encore vivante, Aphrodite, impressionnée  et  émue intervient et fait de nouveau un  miracle.