miercuri, 31 decembrie 2014

La multi ani!

Din anul ce trece am învăţat că pe un om  bun de îl cauţi, bun îl găseşti şi dacă rău îl cauţi şi rău îl găseşti.
Fie ca noi toţi, bun să căutăm anul ce stă să înceapă şi să ne bucurăm în  frumuseţea lui.









luni, 29 decembrie 2014

Focul aprins

Mi-am aprins cu trudă focul, am pus în el vreascuri de lacrimi fierbinţi
Am adunat rugi de înfrângeri şi trude,
Am pus jarul de după arderea frunzişului din tufe
Mi-am rupt lăstarele vechi din trunchiul tânăr
Mi-am pus mugurii la încolţit şi mi-am aprins  focul cel viu
L-am parfumat cu smirnă şi cu cetină din nemurire
L-am înteţit cu ritmul din suflet ca să îmi amintesc,
Ca să ne amintim cum să ne aprindem focurile de pe vârfuri,
Cum să trimitem iar semnale de dor şi de luptă şi de veste bună,
Mi-am aprins iar focul vieţii ca să mă duc spre veşnica lună,
Ca să luminez ca veşnicul soare şi pentru ca tu să îţi aminteşti de mine
Când vei sta în lung sub cerul nopţii albastre privind la licărul de stea.




sâmbătă, 27 decembrie 2014

Gândul de sfârşit de an



Spunem că nu ştim cum este cu adevărat cineva căci de fiecare dată  când îl întâlnim este într-o altă etapă a dezvoltării lui şi avem despre el imginea pe care o înţelegem noi în momentul repectiv, însă mereu putem vedea lumina divină din el şi atunci  îl cunoaştem şi pe el şi rostul  său pe drumul nostru. 


miercuri, 24 decembrie 2014

Gândul de Crăciun



Poate că ar fi mai multă pace pe lume dacă am conştientiza că cel mai des  comunică adicţiile sau viciile noastre, mai puţin ceea ce suntem în esenţă.






luni, 22 decembrie 2014

Secret Santa -Tai chi 2014


 La un moment dat apar oamenii care trăiesc şi  iubesc din esenţa fiinţei lor, de dincolo de înfăţişare, de schimbări, de aparenţe; oameni care şi-au dat la o parte straturile sezoniere, emoţionale, şi-au lepădat măştile, au parcurs drumul până dincolo de impulsuri şi de manifestările tipice  vârstei, sexului, constituţiei şi au descoperit imuabilul din ei. Au simţit imensa bucurie asemănătoare contemplării muntelui Fuji de dincolo de ramurile inflorite de cireş, s-au umplut deplin de acea stare şi din acel vârf însorit luminează şi trimit raze  către ceilalţi oameni. 

Sunt oameni care se adresează din miezul fiinţei lor către miezul fiinţei tale, îţi transmit mesaje din eternitate, te cunosc dincolo de capricii, de anotimpuri de fluctuaţii, dincolo de convenţii, de impresii. Sunt cei care şi-au întâlnit esenţa şi de aceea pot trece dincolo de  învelişurile tale, până la esenţa ta, până la fiinţa infinită





vineri, 19 decembrie 2014

Gândul de week-end-111



  Orice creaţie, la un moment dat din existenţa sa îşi va contesta creatorul sau se va considera        superioară lui. Să persevereze pe această cale însă duce la autodistrugere.




vineri, 12 decembrie 2014

Gândul de week-end -110



 Trăieşti o vreme dorind să te afirmi, să fii recunoscut, apoi, vine momentul  în care nu mai doreşti să demonstrezi nimic nimănui, ci pur şi simplu să îţi faci treaba conform cu cel care simţi că eşti.. 

vineri, 5 decembrie 2014

Gândul de week-end-109


Într-o zi i-am spus vieţii că vreau să mă cunosc... şi am întâlnit oameni lângă care am trăit întâmplări ce mi-au arătat cine sunt şi oameni cu care am trăit evenimente ce m-au făcut să ştiu cine nu sunt. Tuturor le mulţumesc.

miercuri, 3 decembrie 2014

Năluca...

" De ce nu admiţi adevărul?
  Care adevăr?
  Că lingura nu există."  - Matrix

Fuioare, visuri, iluzii, convingeri...

Dacă azi aş veni şi ţi-aş spune, "De ce nu admiţi adevărul?" ai şti despre care Adevăr  vorbesc? Dacă ţi-aş spune că tot ceea ce trăieşti este Visul tău şi că din absolut tot ceea ce există acum în viaţa ta te bucuri de nişte beneficii. Indiferent dacă trăieşti o situaţie nefericită sau nu, este pentru că TU ţi-ai creat-o prin convingerile tale şi stai încă în ea pentru că beneficiile ei încă te mulţumesc.  Ştiu că îţi e greu să înţelegi sau să admiţi dar vine  un moment când devii conştient de faptul că  TU eşti  acela care îşi  poate schimba convingerile şi pe cale de consecinţă visul pe care îl trăieşte.

 ACUM e singurul adevăr deplin, acum, trăit cu tot sufletul, cu toată onestitatea îţi schimbă definitiv viaţa şi conştiinţa. Priveşte în jurul tău şi acceptă că oamenii, situaţiile şi stările au fost create de tine, sau de mintea ta atunci când o anume parte din tine a dorit puternic să trăiască un  scenariu. Nu, nu e rău deloc atâta timp cât ai avut de învăţat, transformat, şlefuit dar când simţi că nu mai aparţii, că nu mai faci deloc parte din acel registru, în loc să te tângui, revino la convingerea care ţi-a creat propriul scenariu şi schimb-o, treci la ceva ce te reprezintă în noua stare, în noua situaţie. Onorează cu respect şi recunoştinţă tot ce ai trăit, mulţumeşte, iartă şi CONTINUĂ!



vineri, 28 noiembrie 2014

Gândul de week-end-108


Unul din cele mai frumoase lucruri pe care le înveţi iubind este cât de mult poţi fi şi până unde în celălat fără să ştirbeşti independenţa şi integritatea amândurora. Iubind cu adevărat înveţi să îl porţi pe celălalt în tine cu nobleţe.


miercuri, 26 noiembrie 2014

Tu mi manchi...

 fiecare  bucurie nemăsurată conţine epuizarea prea mult oferitului
fiecare căutare poartă germenul  dorului neostoit
în orice "salut" există o speranţă a "în sfârşit"-ului
fiece drum nou este semnul rătăcirii anterioare,
în preamulta dăruire creşte deşertul uitării de sine,
în fiecare "îmi lipseşti" se tânguie propria fiinţă ignorată
în fiecare atac există o frică teribilă de a pierde
fiecare lacrimă conţine ritualul zdrenţuirii propriei armonii
fiecare om ce se retrage cunoaşte  tristeţea întregii lumi.


duminică, 23 noiembrie 2014

Fărâma de timp...



Am început acea zi cu sentimentul omului pe deplin mulţumit de sine, de lume, de viaţă. Îmi plăcea cum arăt, îmi iubeam lumina de pe chip, siguranţa care mă locuia, liniştea din suflet care mi se cuibărise de la o vreme, felul cum se deschideau drumurile în faţa mea. Eram încrezătoare şi veselă, simţul umorului revenise şi el. Mă simţeam frumoasă şi totul era bine. 

Orele au trecut firesc până la un moment dat când brusc, totul a basculat la 180 grade: mai întâi a fost un rău fizic, apoi chipul mi s-a schimbat ştergând lucirea din ochi, iar la puţin timp, cineva a deschis uşor o uşă în mintea mea şi mi-a arătat cum totul, totul este gândit dinainte de conştiinţa universală. Ne-am văzut pe noi oamenii cum ne imaginăm ştiutori, superiori unii altora, cum avem sentimentul că ştim cum se întâmplă lucrurile, şi din ce cauză; am înţeles într-o fărâmă de timp  imensa discrepanţă între ceea ce  credem noi şi micimea la care e  foarte posibil să fim, distanţa imensă între ceea ce bănuim că facem  şi ceea ce putem cu adevărat face şi m-a cuprins un sentiment de cădere bruscă la dimensiunea la care ne-am văzut.  Nu e deloc confortabil să înţelegi că e posibil să nu ai liber arbitru, că tot ceea ce trăieşti e posibil să fie deja scris dinainte şi tu să nu ai posibilitatea de a schimba ceva. Când trăieşti această înţelegere te întrebi apoi dacă e posibil să mai fii fericit, dacă e posibil să mai fii vesel.

Trăiam aceste desluşiri, venise  imaginea de pigmeu care se aşezase pe noi toţi,  şi mă întrebam cum poţi deveni copac în condiţiile astea: să trăieşti cu atâta viaţă şi energie în interior când în exterior treci repetat prin toate anotimpurile în mod succesiv, cum poţi să te bucuri, să simţi iar iubirea...ceva fundamental se schimbase ... am acceptat că sunt pregătită să pornesc pe  un drum nou, de la start, un drum pe care să trăiesc armonia din toate...


vineri, 21 noiembrie 2014

Gândul de week-end-107


Mult timp trăim cu nevoia imensă de a aparţine cuiva sau a ceva şi rămânem în  căutare până când în viaţa noastră se întâmplă ceva care ne dă certitudinea găsirii liniştii: aflăm un răspuns, cunoaştem un om, împlinim un vis al nostru drag şi de atunci încolo nevoia de a aparţine se împlineşte şi ne recăpătăm pe noi înşine. 


vineri, 14 noiembrie 2014

Gândul de week- end- 106


Totul se află  într-un loc anume în stare perfectă: valorile, trăirile, sentimentele, toate sunt în stare pură undeva. Le percepem mai uşor sau mai greu în funcţie de distanţa dintre noi şi ele. Când lucrăm în interiorul nostru, când ne purificăm, ne alchimizăm trăirile, gândurile, intenţiile, ajungem mai uşor acolo şi ele rămân  în noi. 

marți, 11 noiembrie 2014

De-atâta viu...

De atâta viu începusem să simt cum îmi cresc crengi groase, şi ramuri subţiri, cum totul din mine redevenea vegetal ; aveam sentimentele pietrei şi ale copacului, ştiam blândeţea muşchiului înmugurit şi atingerea de mătase a verdelui din iarbă; trecusem prin starea de toamnă a frunzei ce primeşte arsura brumei dar nu mai sângeram în turbioane de jale, nu mai desfăceam bluza ca să arăt locul inimii unde  să îşi împlânte tristeţea pumnalul. Trecusem prin uşa spre vegetal şi spre mineral; preabine  ştiam că frunzele ce cad se reîntorc în muguri ce devin iar frunze; ştiam preabine că totul este de-a pururi şi că nimic nu dispare cu adevărat. 

***
De atâta viu mă umplusem de trăiri felurite, părea că totul s-a schimbat şi simţeam prin sângele din vene praful de piatră, şi verdele de viu, simţeam cum mă învăluie în orice clipă  adăstarea în pace. Devenisem aşa o pace imensă, încât nici o exaltare nu mă traversa: nu mai puteam nici să mă bucur nemăsurat, nici să mai sufăr peste poate. De atâta viu simţeam  trecerea prin vreme şi anotimpuri, prin ploi, ger  prin  arşiţă  a copacului, a pietrei, a curbei ce urcă spre a coborî ca să pornească iar cu avânt în sus. De mult viu, ritmul viului din mine se schimbase şi se luase de braţ cu ritmul de copac şi cu cel de piatră. Învăţasem să mă rostogolesc, să cresc, să rămân în neclintire... învăţasem să mă despart. 


sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Fii-mă!

A venit îngerul cu o floare în mână şi mi-a zis :"Miroase-mă, ca să ştii de departe când mă apropii" şi am simţit cum pătrund în voalul  de miez de pâine, şi de smirnă şi de miez de munte.

A venit îngerul cu cartea în mână şi mi-a zis: "Află-mă ca să ştii care e adevărul" şi m-am aflat în fără de starea clipei, am intrat în interiorul lucrurilor şi al fenomenelor

A venit îngerul cu sabia în mână şi mi-a zis: " Luptă-mă ca să poţi cunoaşte sfârşitul şi începutul" şi mi-am trecut toate ale mele prin colţii încercărilor din luptele cu îngeri.

A venit îngerul cu o cheie în mână şi mi-a zis: " Ascultă-mă, priveşte-mă , simte-mă ca să poţi crea" şi mi-a trimis puzderie de seminţe ca să le scriu pe rând şi să le plantez în tot ce trăiesc.

A venit îngerul cu lacrimi în pumni şi mi-a zis: " trăieşte-mă în tot,  direct, trăieşte-mă ca şi cum  nu ai avea trup ca să poţi deveni" şi mi-am pus tălpile pe trepte de nor ca să văd lumina din întuneric.

A venit îngerul şi mi-a zis:"Fii-mă!"şi am cunoscut şi iadul şi raiul.

A venit îngerul cu lumina ochilor în raze şi mi-a zis :" Omule!" şi atunci m-am purtat prin ceea ce e  gândul divin până când totul, dar absolut totul îşi va fi dezvăluit sensul.


vineri, 7 noiembrie 2014

Gândul de week-end-105


Oricât de mult este cineva iubit, el  simte atât cât poate el însuşi să iubească.


luni, 3 noiembrie 2014

Alfa...

Începea o altă zi ... ca de obicei am purces la ritualul de dimineaţă, am ascultat în mine şi părea linişte. Am trecut la treburi dar ceva de dincolo de voinţă mă făcea să adăst în gesturi, îmi încetinea mişcările... am înţeles că era o altfel de zi... m-am aşezat şi am aşteptat să vină ... gândul acela de tine a apărut primul şi ţi-am căutat chipul; era la fel de familiar ca întotdeauna. Brusc în suflet a crescut o rafală de furtună adusă de nicăieri şi lacrimile au ajuns repede pe obraji. De ce? a apărut stingher şi a dispărut şters odată cu dâra ce lucea spre bărbie. 

M-am ridicat şi un alt gând a apărut: Întoarce-te la tine, revino, cunoaşte-te! M-am întors la mine ca şi cum eram foarte departe, m-am privit şi încetişor mi-am lăsat hainele să cadă rând pe rând. Era uimire şi teamă ce simţeam: teama era de cândva de foarte departe şi de foarte demult: era teamă de corpul acela în care eram, era teama de senzualitatea lui, de raţiunea lui pe care nu o cunoşteam dar a cărei intuire mă speria; uimirea venea din dubla senzaţie de eliberare ce mă invada: era ca şi cum odată cu hainele de pe trup se duceau rând pe rând apăsările din suflet. Când trupul a rămas nud am rămas în linişte; era ca şi cum îndepărtasem o învelitoare groasă de pe o mulţime de boboci ce stătuseră aplecaţi de greutatea învelişului şi acum se dezmorţeau, îşi ridicau inflorescenţele spre cer şi îşi desfăceau delicat petalele spre lumină. Odată cu trupul meu care se trezea, sufletul se curăţa şi o lumină blândă îl locuia. Mi-am plimbat trupul prin încăperi, am simţit cum se obişnuia cu aerul, cu spaţiul, cum se încadra în multul viu. M-am oprit în faţa oglinzii şi l-am privit şi apoi mi-am întîlnit privirea: trupul, ochii, totul zâmbea: eram lumină, eram viaţă. Era atât de frumos totul, atât de viu şi de tânăr,  a naşterea, a renaşterea. 

E dimineaţă, e  de trei ori şapte şi m-am născut iar pe Pământ. 




sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Il y a ... nous

 Există sentimente pe care le înţelege doar luna când paloarea-i  tremurândă luceşte prin noapte,
 Există trăiri pe care le ştie doar soarele când aureşte pielea,  când  pârguieşte roade,
 Există dureri pe care le spui doar stâncii care adastă mută  cât  valul îi taie din trup
 Există iubiri pe care le bănuiesc doar vulcanii când  aruncă din măruntaie clocotul părjolitor,
 Există potriviri pe care  le ştie  doar vântul când îmbrăţişează perfect orice contur,
 Există mistere şi  înlănţuiri pe care doar sămânţa le pricepe când decide să încolţească
 Există atâţia,  atâţia oameni şi... existăm noi.

***

Il y a des sentiments que seulement la lune peut comprendre quand sa paleur etincelle fort dans la nuit,
Il y a des vécus connus uniquemet  par le soleil quand il dore la peau, quand il mùrit les fruits,
Il y a des souffrances qu"on partage seulement avec le rocher quand il reste muet auprès de la vague qui taille son corps.
Il y a des amours que seulement les volcans soupçonnent quand leur chaleur  jaillit  des tréfonds,
Il y a des correspondances ... le vent seul les connait  quand il embrasse parfaitement tout contour,
Il y a des mystères, des enchainements que seulement la graine connait quand elle se décide à pousser;
Il y a tant et tant de monde, et il y a ... nous.


vineri, 31 octombrie 2014

Gândul de week-end-104


Vedem doar ceea ce există în forma sau poziţia la care ne aşteptăm; dacă este altfel, e invizibil pentru noi chiar dacă fizic este foarte aproape.




luni, 27 octombrie 2014

Darul...

Trăim o parte a vieţii imaginând lucruri viitoare, situaţii, trăiri... primim oamenii în viaţa noastră cu sentimentul că ei sunt ai noştri, îi "luăm în stăpânire" când intră în viaţa noastră, ne purtăm cu ei ca şi cum ne aparţin de drept, nu îi ascultăm cu adevărat ci mai degrabă suntem cufundaţi în starea noastră perpetuu şi ne supărăm atunci când ei par să nu ne-o înţeleagă, cerem de la ei constant şi ne învăţăm să primim pentru că aşa se văd lucrurile din punctul nostru, ajungem să ştim ce ar fi bine să facă, ce ar fi bine să nu facă, îi pedepsim dacă nu au un comportament conform aşteptărilor noastre ...

Trăim o parte bună a vieţii în care, indiferent dacă suntem egocentrişti sau nu, simţim din perspectivă umană.

La un moment dat avem sentimentul cert că ceea ce ne aparţine cu adevărat sunt doar trăirile noastre, decoperirile personale, înţelegerile, punţile din noi pe care le creăm şi peste care reuşim să trecem. Începem să vedem şi o altă variantă a ceea ce trăim şi oamenii pe care îi întâlnim nu mai sunt bunurile noastre ci devin  purtătorii unor chei : prin ceea ce ne fac să simţim, prin situaţiile pe care le creăm împreună, prin ceea ce ne trasmitem unul altuia, ne ajutăm să descuiem încăperi ferecate din noi şi din univers. Fiecare om poartă un dar special  pentru celălalt, fiecare om pe care îl întâlneşti te învaţă ceva anume, ceva ce  nu  aflaseşi singur până atunci; uneori unul dintre cei doi ştie deja acel ceva, alteori nici unul nu bănuieşte măcar, fixat pe dorinţa pe care o nutrise dintotdeauna. Se întâmplă însă ca oamenii care îţi aduc cea mai mare suferinţă să fie şi cei care au darul cel mai important pentru tine, darul pe care de fapt chiar îl doreai, îl aşteptai fără ca măcar să fii conştient de asta. 

Trăim o altă parte a vieţii când vedem lucrurile din perspectiva divină şi primim tot ceea ce trăim aşa cum vine dar şi cu bucuria recunoştinţei faptului că a fost posibil. Chiar şi dacă după această înţelegere există lacrimi, sau durere, ele au altă încărcătură şi alte urmări în viaţa tuturor pentru că noua înţelegere şterge dorinţa de a îl pedepsi pe celălalt atunci când nu se comportă aşa cum doreşti sau te aştepţi tu. Până atunci, dacă celălalt nu făcea ceea ce doreai, dacă nu primea tot ceea ce îi ofereai sau dacă nu îţi dădea tot ceea ce îi cereai, apărea aproape instantaneu gândul răzbunării, sau al "pedepsei" chiar şi la nivel subtil. După acel moment de schimbare a înţelegerii vieţii tale, începi să observi darurile oamenilor din viaţa ta ... până şi absenţa unora este plină de daruri... şi atunci nu poţi decât să fii recunoscător pentru tot, TOT ce trăieşti, pentru tot ce poţi să simţi, să imaginezi şi să creezi.  

Şi exact atunci, în acea perspectivă nouă îţi vezi frumuseţea, măreţia şi accepţi minunea faptului că exişti şi încetezi să îţi mai faci singur rău... după aceea o vezi în toţi şi în tot ceea ce trăieşte pe lumea asta.

Gloria in excelsis Deo


sâmbătă, 25 octombrie 2014

"C'est écrit..."

Il y a plusieurs livres qui nous accompagnent sur la route: des livres offerts, des livres achetés; des livres tant désirés; des livres lus et relus mille fois avec la meme passion, des livres qu'on écrit seul ou ensemble mais au-dessus de tout il y a le Grand Livre de la Vie où tout est écrit; parfois on arrive à comprendre qu' en dépit de nos efforts, en dépit des conseils des autres ou de notre raison, nous nous trouvons au beau milieu des pages de ce livre, juste à l'intérieur du chapitre qui nous est consacré, où nous sommes les personnages choisis par le Grand Narrateur.

Quand nous vivons l'absurde, l'impuissance, quand nous constatons que nous ne sommes que les personnages ébauchés par un Illustre Panache, on accepte et on se dit "C'est écrit"; on vit alors le  mystère de la compréhension de l'ineffable et à notre tour, on ne le dévoile non plus  mais une sorte d'autre magie nous envahit pour le reste de notre parcours et nos contours sortent de l'histoire pour écrire à leur tour de nouveaux  réves sur la Terre.

***

Există o multitudine de cărţi care ne însoţesc pe drumul nostru: cărţi oferite, cărţi cumpărate, mult dorite, citite şi recitite de mii de ori cu aceeaşi pasiune, cărţi pe care le scriem singuri sau împreună dar mai presus de toate există Marea Carte a Vieţii unde totul este scris; uneori reuşim să înţelegem că în ciuda eforturilor noastre, a sfaturilor celorlalţi sau a raţiunii însăşi, ne găsim de fapt chiar în mijlocul poveştii din această carte, exact la capitolul care ne este destinat şi în care suntem personajele alese de Marele Narator.

Când trăim absurdul, neputinţa, atunci când constatăm că nu suntem decât personajele schiţate de un Panaş ilustru, vine acceptarea şi spunem: "Este scris"; atunci trăim misterul înţelegerii inefabilului et ne vine rândul să nu îl dezvăluim dar un fel de magie intră în noi pentru restul drumului iar contururile noastre ies din poveste pentru a scrie la rândul lor istoria unor noi vise pe Pământ.



vineri, 24 octombrie 2014

Gândul de week-end-103


E interesant să observi cum e o vreme când pui un preţ imens pe un gest şi nu vrei să îl faci în ruptul capului, chiar dacă ţi se cere cu drag ...  şi cum vine o altă vreme când se transformă ceva în tine şi înţelegi că gestul acela nu reprezintă de fapt mare lucru.  Atunci însă el nu mai are nici o putere, nici o încărcătură şi nu va mai reprezenta nimic pentru cel care îl aştepta înainte cu ardoare.


miercuri, 22 octombrie 2014

Cântecul sufletului...

Oamenii care trăiesc în lipsa cuiva la care au ţinut mult au o anume privire, aparte, ca şi cum văd în acelaşi timp imagini din cele două lumi: cea reală şi cea a celui care trăieşte doar în ei. Cu timpul această privire se transformă în blândeţe şi ei capătă o anume măsură a exprimării sentimentelor, o temperanţă pe care nu o manifestau înainte.


În mod paradoxal cei din apropierea lor simt mult mai profund decât până atunci orice sentiment şi în special nostalgia şi dorul.



Miercurea fără cuvinte-30



acasă


sâmbătă, 18 octombrie 2014

Când mă iubesc...

În ziua aceea m-am dus la el ca să aflu răspunsuri...a privit undeva, apoi mi-a întâlnit ochii şi mi-a zis:"nu ai iubit viaţa şi nici nu te-ai iubit pe tine". 

L-am privit şi ceva din mine a început să se mărească până când s-a făcut întrebare: Ce înseamnă să mă iubesc pe mine? Nimeni nu m-a învăţat ce înseamnă, nimeni nu mi-a arătat vreodată. Dacă îmi spun "Te iubesc" privindu-mă în oglindă nu e mare lucru ca trăire. Cred că ar trebui să existe mai întâi trăirea şi apoi nevoia de a mă privi, a-mi zâmbi şi a-mi spune:"Te iubesc, măi! Te iubesc, tare mult" să vină firesc. 

M-am gândit la tine atunci, m-am gândit să te întreb asta  când te văd. 
M-ai ascultat şi apoi ai întrebat: "Ce înseamnă pentru tine să iubeşti pe cineva?"

Am stat o vreme şi ţi-am răspuns: "În primul rând tot ce fac pentru casă o fac de drag pentru celălalt, dacă locuim împreună. Apoi pot să fac multe pentru el, chiar multe: servicii, încurajări, mângâieri, aprecieri, să petrec timp cu el. Când se întâmplă ceva, când celălalt mă răneşte, încet, încet mă opresc din a le face, nu le mai fac cu bucurie, cu drag dacă e obligatoriu, cum ar fi treburile în casă, ori nu le mai fac deloc Culmea e că tot eu sufăr când nu le mai fac pentru că aş fi vrut să continui în a iubi, în a a-mi demonstra afecţiunea"

"Aha, mi-ai zis, şi cu tine, în relaţia cu tine, cum e?"

" Să-ţi zic la ce mă gândesc ... eu mă văd precum o sferă de lumină care are simţuri şi conţiinţă şi care la un moment dat intră într-un corp, în casa pământeană. Relaţia mea cu mine poate fi înţeleasă şi ca relaţia mea cu trupul meu: cum mă port cu el, cum ştiu să îl ascult, să îi înţeleg mesajele, să îi răspund, cum îl tratez, cum îl respect ...cum îi învăţ limbajul. Când mă iubesc mă stimez, mă ascult, sunt blândă şi bună cu mine, sunt afectuoasă şi nu îmi fac rău, nu mă răzbun pe mine, nu mă umilesc, nu îmi impun situaţii înjositoare. Când mă iubesc îmi zâmbesc prin toate celulele, prin toţi porii, iau decizii după ce ţin cont şi de mine; petrec timp cu mine, îmi fac servicii, mă încurajez, mă apreciez, îmi fac cadouri, mă recompensez şi îmi respect dorinţele." 

Dar modul cum trăieşti cu oricine altcineva fiecare clipă, cum faci treburile în prezenţa sau în absenţa sentimentelor celorlalţi, cum treci prin fiecare moment al vieţii? e tot relaţia ta cu tine. Dar gândurile pe care le cultivi? Arată ele  iubirea faţă de tine, iubirea în general? Dar modul cum vorbeşti, cum te hrăneşti, cum respiri, cum păşeşti...arată iubirea?

Totul, tot ce trăieşti pe lumea asta arată dacă te iubeşti sau nu.


vineri, 17 octombrie 2014

Gândul de week end-102


Vine o vreme când renunţi să mai vrei să îţi fie recunoscută dreptatea... apoi o alta în care nu mai doreşti să fii înţeles de ceilalţi...şi se întâmplă apoi să ieşi din cerc.


miercuri, 15 octombrie 2014

Răspunsul

Ne întâlnim unii cu alţii, ne alăturăm, trăim stări, emoţii. La un moment dat ajumgem la un paroxism al simţirii şi îl împărtăşim, e atâta fericire în noi, atâta graţie pe care vrem să o transmitem, să o facem cunoscută şi spunem prin cuvinte, prin gesturi sau  înflorim în noi acel " te iubesc"  unic... îl trasmitem şi... vine un suflu rece... ştim în momentul acela că celălalt nu simte ca noi, nu a înţeles sau nici măcar nu a băgat de seamă marea trăire. Celălalt care este ACELA, iubitul, fiinţa specială, aleasă dintre toţi ceilalţi, cel care ne-a fermecat, ne-a convins să fim împreună, să fim alături. 

***
Stăteam de mai multă vreme în starea aceea, simţeam că iar mă îndepărtasem de ceva, că iar eram printre neguri însă de data asta nu mă mai lăsam înecată în trăiri .. le lăsam pur şi simplu să vină peste mine, dar nici nu le opream , nici  nu mai luptam împotriva lor. Simţeam tristeţea în preajmă, însă nu mă mai îmbrăcam în ea...m-a atins de câteva ori cu faldurile ei şi a plecat până la urmă...stăteam şi simţeam că e ceea ce trebuia să fie. 

Atunci m-am aşezat lângă înger şi i-am vorbit: " Tu ştii că nu am intenţii rele, tu ştii cum sunt, cum simt, cum gândesc, tu mă ştii dintotdeauna. Ai văzut cum am pornit cu inima deschisă mereu, ai văzut cum am dorit să nu rănesc, cum m-am împotrivit chiar şi gândurilor.care ştiam că fac rău.. spune-mi, arată-mi, pentru că nu văd, nu pot să văd ce nu fac bine, ce mă aduce iar şi iar în acelaşi punct; dacă nu îmi arăţi, cum să ştiu să nu mai greşesc?... spune-mi pe înţelesul meu."

***
Singurătatea mă atrăgea tot mai mult, tăcerea mi  se impunea cu toată forţa ... am tăcut, m-am retras. Ţi-am dat telefon ca să îţi zic că nu mi-am schimbat planurile, dar că o vreme am lipsit, pentru că am căutat să mă retrag şi mai ales că am sentimentul că am rămas blocată într-o situaţie... atunci, în momentul acela când mi-ai vorbit am ştiut că primeam Răspunsul. 

Mi-ai spus că am rămas tâmjind după emoţia aceea, după trăirea pe care am simţit-o dar că noi, toţi avem modul nostru personal de a simţi. Mi-ai spus că trăirea aceea este a mea , şi simţirea tot a mea, că faptul că a fost în compania unui om, nu înseamnă că în lipsa aceluia, eu nu mai pot să o am, Ea a fost mereu la mine şi a apărut când mi-am deschis inima, când mi-am lăsat să înflorescă tot ce închisesem de frică. Mi-ai spus că ne întâlnim unii cu alţii, şi că există clipa de graţie când ne deschidem în acelaşi timp, trăim împreună o stare însă fiecare în felul său şi că apoi, e posibil ca unul să nu fie pregătit, să nu poată face faţă, să nu vrea pur şi simplu şi atunci se închide iar celălalt rămâne uneori crezând că el este de vină, că a greşit iar, că asta îi e sortit să trăiască perpetuu. De fapt, el trebuie doar să înţeleagă cum poate să îşi creeze echilibrul interior, pentru ca deschiderea aceea de graţie să se întâmple în viaţa sa din nou...el este dator să se înţeleagă, să se accepte, să îşi refacă punţile dinăuntru şi să îşi redeschidă ferestrele sufletului larg spre viaţă. 

***
" Eu nu încurajez pe nimeni să stea într-o situaţie care îi face rău, dar nici să ia o decizie cât timp nu este în stare de echilibru. Altfel, tot ce a trăit , va retrăi doar că în alt context" mi-ai spus , şi ai adăugat " De fapt noi asta avem de învăţat: cum să trecem prin clipe" şi am înţeles atunci că sunt clipe de înflorire, de deschidere, şi clipe de frunze căzând, ori de flori uscate pe morminte. 





sâmbătă, 11 octombrie 2014

Chaque fois que je ferme mes yeux...

Quand je ferme les yeux je recrée l'univers primordial..  sous mes paupières closes se déroulent des scènes intactes et  je  retrouve  le royaume où personne n'a pas la force de tuer l'amour, où tant d'histoires se vivent dans l'harmonie quetée. Quand je ferme les yeux personne ne peut rien contre les reves qui s'accomplissent pour la paix et le bon etre des autres... quand je ferme mes yeux, tout est possible, tous ont les coeurs ouverts et  bénissent  ce qu'ils vivent, ce qui vient vers eux...... quand le rideau de mes paupières tombe sur l'image que les autres veulent imposer je vois leurs lumières, leurs espoirs humaines, leurs ailes cassées  et alors je franchis le seuil de leur univers, je pénètre dans leur paradis pour les accompagner vers leurs désirs les plus chers qu'ils ne peuvent pas accepter et puis je reouvre mes yeux et je cherche la main qui pourrait tenir la mienne dans une étreinte chaude sur la voie parfois dure de ma route. 

Quand je me retrouve dans la vie de l'au-delà de mes yeux fermés nous sommes ensemble et toi, tu peux faire tous les gestes que  les autres t'empechent de faire, tu es finalment libre et on comprend le véritable sens de tout  ce que nous vivons.... et nos coeurs se parlent ouvertement, sans masques, sans les protectons imaginaires et fausses... dans cet univers on comprend finalement que l'on s'appartient depuis des temps plus anciens que la vie meme et que l'on n'y peut rien, que sans cette vérité acceptée pleinement on lutte contre nos vies, contre nous-memes. Là, à l'intérieur de moi il n'y a pas de vengeance, de rancoeur, il n'existe pas le manque de respect entre ceux qui s'aiment, pas de mensonges, pas de secrets venimeux... là on voit bien et on se rend compte comme les autres nous manipulent pour accomplir leurs désirs mesquins, juste pour nous voir  séparés car ils ne supportent pas le bonheur vécu à l'extérieur d'eux  puisq' ils vivent encore entre les frontières de la possesion illusoire. 

Et puis, toujours dans ce monde de sous mes paupières fermées tu sais finalement que tu peux etre aimé simplement pour le fait que tu es en vie, tu n'as plus besoins d'entendre des confirmations répétées d'acceptation, tu peux le croire à jamais sans des doutes inutiles. 



Quand la peine est trop lourde

Quand le monde est trop laid

Quand la chance est trop sourde

La vérité trop vraie



Comme au dernier voyage

Pour y voir enfin mieux

Enfin d'autres images

Quand on fermes nos yeux.







Bon anniversaire, JJG! 

vineri, 10 octombrie 2014

Gândul de week-end-101


 "A fost odată" este începutul oricărei poveşti pe care urmează să o trăim şi  pe care alţii o vor citi cu nesaţ.




vineri, 3 octombrie 2014

Gândul de week-end-100

                      
                 Când ceva sau cineva  te vrea cu adevărat, îţi faci timp şi loc să intre în viaţa ta. 
                       
                                                ( gând inspirat de Ni )


miercuri, 1 octombrie 2014

Romburi


  • Dacă ar fi să mă nasc pe Pământ a doua oară, m-aş naşte sigur  pentru a scrie. Ca să ating cu slova  oameni pe care nu-i voi  întâlni vreodată, să-i mângâi şi să-i îmbrăţişez cu înşiruirea cuvintelor.
  •  Dacă ar fi să te  întâlnesc vreodată va fi pentru că te-am căutat în tot Universul şi nu am căutat întregul Univers în tine.
  • Astăzi am văzut înregistrarea lapidării unei femei adulterine dintr-o ţară arabă... e greu să vorbeşti despre fericire într-o astfel de lume.
  • Oricare din alegerile pe care le facem cât nu suntem perfect curaţi nu poate fi decât parţială.

***

  • Toamna... în copilărie ştiam că e toamnă abia când începeau ploile reci...în adolescenţă, dacă  nu era cea mai tristă şi melancolică, era o toamnă ratată...în culmea vieţii toamna prin copacii care îşi aprind frunzele luminoase auriu-oranj, îmi arată că există  două moduri de a te despărţi definitiv de ceva: prin lumină sau prin absenţă.
  • Vine o vreme când înţelegi că într-adevăr tot ce trăieşti a fost dorinţa unei părţi din tine.
  • Uneori, sticla pe care o arunci în mare nu ajunge nicăieri sau o găseşte cineva după ce tu nu mai eşti. Asta nu înseamnă că tu nu ai existat.
  • Orice act de creaţie este rezultatul unei contopiri intime.
***
  • Uneori refuzăm să continuăm o relaţie pentru că pare fără rost...cu timpul vedem rostul în însăşi influenţa ei din acţiunile noastre ulterioare.
  • Mai întâi fugi de singurătate, pe urmă o cauţi, iar apoi afli în ea întregul univers şi nu mai vrei  să fii nici singur, nici în compania cuiva; trăieşti ceea ce îţi trimite viaţa.
  • Vine un timp când devii atent la faptul că respiri, mai apoi înţelegi cum te manifeşti ca fiinţă după ritmul vieţii, iar  când trăieşti conştient alternanţa interiorizare-exteriorizare, în mod natural  cunoşti  echilibrul.
  • Dacă îmi imaginez existenţa potrivit fizicii cuantice, eu sunt în toate şi totul e în mine are nou înţeles.

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Gândul de week-end -99

         

  Adulterul ne însoţeşte permanent în viaţă şi este atât cât  ne trădăm pe noi înşine. 




joi, 25 septembrie 2014

Altundeva...

Când ai venit, păreai o minune; aduceai blândeţe, căldură, echilibru. Lumea ta îmi era fermecată, ireală în culorile  pe care mi le aşezai treptat în braţe. Când ai început să mi te adresezi cu peniţa inimii, am trăit topiri de calote de la Poli: mă înmuiam, mă sfărâmam şi mă prăbuşeam, mă topeam şi mă contopeam.  Treptat în lumea mea au apărut imagini noi, aduse din lumea ta care îmi părea străină şi îndepărtată altcândva. Mă fermecai atunci când îmi desenai  scene în care ne regăseam împreună zâmbind...lumea ta...lumea mea... în fapt  ele au glisat uşor  în lipsa noastră, s-au amestecat în cromatici  noi ; lumea mea şi cu altundeva-ul tău sunt  acum în lumea ta aşa cum altundeva-ul meu şi cu lumea ta s-au contopit cu lumea mea.  Suntem  iată mai vaşti, mai bogaţi, mai extinşi  acum când  altundeva-urile noastre s-au  aflat.



sâmbătă, 20 septembrie 2014

Brahms...

Noi ne-am iubit cu mult înainte de a ne întâlni,
Cu mult înainte de a ne vorbi,
Noi ne-a iubit prin aerul ce trecea  năvalnic printre noi,
Prin ploile ce cădeau  vâlvoi, vâlvoi,
Prin anotimpuri şi prin sori,
Noi ne-am iubit cu mult înainte prin cer,
Prin luceferi şi prin dor, prin cearcăne şi ler,
Noi ne-am iubit cu mult înainte de tot
De viaţă şi de moarte, de apus şi de zori,
Ne-am iubit prin anotimpuri oglindă ,
Prin duioasa inimă bătândă,

Noi ne-am iubit, iubit , iubit.... cu mult înainte de tot.


vineri, 19 septembrie 2014

Gândul de week-end- 98


 E interesant să priveşti cerul nopţii pe furtună: vezi că este format din porţiuni de un albastru mai închis despărţite de forme albicioase; când  un fulger se aprinde descoperi că de fapt porţiunea întunecată reprezintă cerul senin devenit de un albastru alburiu, iar porţiunile albicioase nu sunt decât nişte nori cenuşii.  Efectul luminii schimbă realitatea.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Gândul de week-end 97



Se întâmplă ca pe drumul tău să apară un suflet pe care ai sentimentul că îl cunoşti de demult şi îl porţi  în tine. La un moment dat, fără să ştii cum şi de ce, te inundă puternic gândul  de a îţi cere iertare acelui suflet, pentru că nici iubirea ta nu a ştiut să îi vindece ezitarea.

joi, 11 septembrie 2014

Matematică în degrade

Un bărbat   fizic lângă tine şi cu acelaşi bărbat pentru care eşti invizibilă, fac zero
Un bărbat care iţi vorbeşte şi cu bărbatul care nu te aude când te dezvălui,  tot zero
Un bărbat care te doreşte şi cu acelaşi bărbat care te refuză când îl doreşti, un mare zero
Un bărbat care îţi spune "Te iubesc" şi cu bărbatul care nu se poate bucura de bucuria ta, e nimic,
Un bărbat care te caută şi cu acelaşi bărbat care te ignoră, fac tot zero,
Un bărbat care îţi arată iubirea şi cu bărbatul care nu poate păşi alături de tine în ea, fac nimic,
Un bărbat care porneşte la drum cu tine şi cu acelaşi bărbat care te trădează, e cenuşă,
Un bărbat care se bucură de măreţia ta şi cu un bărbat care ţi-o distruge, e deşertăciune,


Un bărbat  care îşi recunoaşte nevoia şi cu un bărbat a cărui  iubire pentru tine o depăşeşte, fac plus infinit.

vineri, 5 septembrie 2014

Gândul de week-end-96

Vine un moment în care conştientizezi  constrângerile sau lipsurile care îţi aduc suferinţă şi atunci vrând să le schimbi  cauţi persoana sau situaţia care are exact ceea ce nu merge bine în viaţa ta; vine apoi un alt moment în care constaţi  că noua situaţie aduce alte constrângeri sau lipsuri care produc suferinţă şi atunci realizezi fragilitatea alegerilor făcute; şi în sfârşit vine momentul în care, constatând constrângeri sau dizarmonii în viaţa ta, nu mai doreşti să le rezolvi cu ceva sau cineva din afară ci îţi sufleci mânecile şi te apuci tu însuţi să îţi faci curăţenie şi să le transformi în tine. Ceea ce trăieşti între primul moment şi cel din urmă se cheamă evoluţie. 

vineri, 29 august 2014

Gândul de week-end-95


 Când faci  lumină în interiorul tău, vezi cum tu eşti cauza a ceea ce trăieşti şi mai ales că oamenii  se poartă cu tine aşa cum te porţi chiar tu cu tine însuţi.    


vineri, 22 august 2014

Gândul de week-end-94



                            Ne  întâlnim atâta timp cât ne visăm.  Ce putem visa, atât putem trăi.






joi, 21 august 2014

Până la urmă

Până la urmă ajungi să înţelegi că relaţiile  prin care ai trecut  de-a lungul timpului au avut în egală măsură momente minunate şi momente ingrozitoare, că împreună cu  celălalt ai trăit deopotrivă şi raiul şi infernul. Cu parcurgerea  vârstelor  constaţi mai întâi cu uimire şi apoi începi să accepţi că nici o relaţie nu se desfăşoară într-un cadru lipsit de încercări, că în fiecare dintre relaţii trăieşti neînţelegeri, cunoşti  lipsa de comunicare totală, tăceri absurde, dorinţe nespuse, emoţii dureroase, în fiecare relaţie  te  doare sau  simţi cruzimea indiferenţei, ori ai sentimentul neiubirii şi că exact în momentul acela eşti cel mai singur om de pe lume. 

Până la urmă, după ce constaţi că toate se repetă  la orice nivel ai două opţiuni: fie  îţi închizi inima de tot şi nu mai crezi  în nimic, fie ajungi să te accepţi pe tine cel care eşti de dinainte de memorie, cel care nu ai nici un gen, cel care ai fost dintâi.

***

Şi până la urmă, întâlnirea se întâmplă:  te întorci la cel ce ai fost pentru prima dată fiinţă, te cauţi până când ajungi să te intuieşti: tu cel ce ai apărut imaculat în aventura vieţii pe pământ, tu acela care ai trecut pragul  spre a juca jocul vieţi celei dintâi; l-ai jucat şi ai pierdut uşor, ai  vrut să intri în joc şi a doua oară ca să mergi mai departe, să îl joci mai bine însă deşi cunoşteai anumite încercări de data asta ai întâlnit altele, cu totul noi, al căror răspuns nu l-ai nimerit şi atunci ai repornit jocul vieţii... La un moment dat, te-ai trezit atât de departe de ceea ce ai dorit, atât de  obosit încât nu l-ai mai vrut şi când ţi-a venit din nou rândul  să joci ai refuzat, ai zis "nu, de data asta nu mai vreau, până la urmă nu e nimic acolo care să mă mai atragă, poate că  nu i-am înţeles regulile, dar nu mai vreau: nu mai vreau să joc, să trec peste obstacole, nu mai vreau să dau cu zarul, nu mai vreau să am iluzia victoriei, nici măcar a jocului în doi."

Stăpânul jocului te-a privit doar o secundă şi ai revăzut în ochii lui bucuria cu care ai intrat în jocul dintâi,  dorinţa  de a trece prin toate nivelele, prin toate probele, entuziasmul de a juca şi de a ajunge la nivelul cel mai înalt, angajamentul primordial. Acea privire, te-a redat ţie şi  ai aruncat încă o dată zarul pentru prima dată, ai primit numărul de  start cu uimirea altui început şi liniştea amintirilor din jocurile precedente. Eşti din nou printre ceilalţi jucători... şi  vei juca până la urmă.



duminică, 17 august 2014

Să fii Iuda...

Mult timp am cugetat la postura lui Iuda şi odată cu schimbările pe care le trăiam în mine  şi imaginea lui îşi schimba conturul. Am pornit de la acel sentiment clasic iniţial de dezgust şi revoltă faţă de trădător şi gestul lui abominabil. Mai târziu, când am înţeles treptat că Iisus avea o menire, că era Voia lui Dumnezeu pe care era necesar să o facă întocmai şi că tot ceea ce s-a întâmplat trebuia să existe, am avut revelaţia faptului că Iuda trebuia să trădeze tocmai ca să se împlinească tot ceea ce fusese scris şi proorocit. Mi-am dat seama că dacă nu ar fi fost acel om cu numele Iuda, ar fi fost un altul, care să împlinească gestul trădării; omul care urma să îl facă poate că a avut puterea de a accepta sau nu acel rol, însă personajul care a trădat nu putea fi suprimat, el trebuia să existe. Şi atunci am avut o anume înţelegere faţă de misiunea lui Iuda şi  milă pentru  omul care a ales să o împlinească deoarece a trăit un mare chin, dovadă că nu a supravieţuit gestului. Nu a fost linşat de nimeni altul decât de propria sa conştiinţă care nu putea suporta încărcătura deplină a gestului înfăptuit. 

Din această perspectivă, oamenii din viaţa noastră, repetabili Iuda prieteni până la un anumit ceas, capătă semnificaţii noi: dacă înţelegem că întâmplările sunt cele care e obligatoriu să aibă loc, supărările noastre îndreptate spre oameni îşi pierd din ascuţime, ba chiar cei care sunt protagonişti pot fi percepuţi diferit, termenul de duşman, de fals prieten sau de mizerabil pot dispărea în această înţelegere şi o nuanţă de respect ori chiar de recunoştinţă pot apărea cu timpul, deoarece ei au fost cei care la un alt nivel au acceptat să aibă acest rol în întâmplarea care a adus evoluţia în viaţa noastră. Prin parcurgerea acelei întâmplări, poate că am suferit, poate că am fost nefericiţi o vreme, însă după aceea am obţinut experienţa necesară creşterii interioare care ne-a întărit şi ne-a fortificat. 

Le sunt recunoscătoare acum  tuturor celor care mi-au înşelat aşteptările, care m-au trădat ori m-au părăsit, celor care m-au minţit, tuturor celor care mi-au adus vreun aparent prejudiciu, pentru că fără ei nu aş fi putut trăi acele întâmplări care urmau să-mi aducă maturizarea, întărirea caracterului, a ambiţiei de a evolua, acele etape care au punctat drumul spre desăvârşirea mea ca om şi spirit. 




vineri, 15 august 2014

Gândul de week-end-93



Când suntem împreună  barca e condusă de doi cârmaci în acelaşi timp. În lipsa învăţării concordanţei,  traversez solitudinea.  


marți, 12 august 2014

Când mă priveşti...

Când mă priveşti simt bătăile din zbor tăcut  de fluturi  alături cum limpezesc zările ce ne înconjoară,

când mă priveşti tăcut, zâmbind, în mine se face pace şi rotocoale din cercuri fermecate pornesc din inima mea spre lume,

când mă priveşti amuzat  simt că sunt cea mai frumoasă femeie şi îmi las toate stelele din păr, din priviri, de pe buze să lumineze până la steaua cea mare

când mă priveşti până în adâncul de suflet mă simt cea iubită şi nu există nimic care să te oprească să mă priveşti, să rămâi, să zâmbeşti

când mă priveşti onest în lumina din priviri se aud lacătele din cetăţi pe dinăuntru cum sar sfărâmate iar tu  luându-mi mâna îmi spui: "Iată regatul tău, zeiţa mea!" şi  mă aşezi ca perla cea de preţ la încheietura inimii tale

când mă priveşti cu răgaz, luminos, senin, devin  respiraţie uşoară ce te cunoaşte intim şi  razele din soare ori din stele care îţi alunecă pe trup sau prin privire cu alint,

când mă priveşti totul are sensul dintâi, de la primul licăr de lumină pe pământ când şi tu şi eu eram acelaşi cuvânt. 

luni, 11 august 2014

Sacrificiul

Deşi suntem oamenii altor vremuri, esenţa e aceeaşi.
La nivelul unor  coordonate diferite, încă ni se cere sacrificiul suprem pentru a intra în iubire.

 Putem accepta lucrul acesta sau nu, putem fi de acord sau nu cu el, dar este mai actual şi mai valabil decât oricând; nici o iubire nu îţi este oferită  fără să îţi ceară să renunţi la ceva; nu poţi pune vin bun peste cel vechi pentru că se va strica şi cel bun, nu poţi pune petic vechi la haină nouă pentru că acolo va fi slăbită şi se va rupe apoi cu totul;  înainte de a îţi continua visul romantic la iubirea care aduce contopirea atât de mult sperată, gândeşte-te la ce eşti pregătit să renunţi: poţi renunţa la prejudecăţi, la etichete puse după gânduri neverificate, poţi alunga frica de a încerca, poţi renunţa la lene, la lipsa continuităţii, la nerespectarea promisiunilor, poţi renunţa la a plăti celuilalt cu aceeaşi monedă, poţi ignora sfaturile  celor care te fac să crezi că îţi vor binele, dar în fapt nu doresc decât să te ţină în slujba lor, eşti gata să îţi sacrifici viciile, să renunţi la dependenţe de orice fel, la tot lestul care te împiedică să te ridici, eşti gata să admiţi că ai greşit, că te-ai înşelat în multe privinţe doar pentru că nu ai putut cunoaşte că există un adevăr mai presus de noi? Eşti pregătit să laşi viaţa de dinainte în urmă, să faci pace cu toate situaţiile care se ţin încă scai de tine, poţi cu adevărat să îţi urmezi vocea inimii, eşti gata să începi o altă viaţă poate total diferită, să mori pentru ce a fost ca să renaşti pentru ce va fi, să înţelegi că toate eşecurile au fost provocate de neîmplinirile anterioare pe care nu le-ai putut lăsa cu adevărat deoparte, eşti pregătit să renunţi la a minţi, a înşela, a trişa cu sufletul tău şi al celuilalt?

Poţi cu adevărat să admiţi ceea ce simţi, să-ţi împărtăşeşti îndoielile, speranţele, eşecurile fără să te temi că vei cădea în ochii celuilalt? Poţi să-ţi arăţi vulnerabilitatea în faţa celuilalt ca dovadă a încrederii şi iubirii?

"De ce l-a dat Dumnezeu pe fiul său Iisus spre jertfă şi încă jertfă pe cruce? Pentru că  singurul grai care mai poate răzbi până  la inima oamenilor s-a dovedit că nu mai rămâne altul decât jertfa cuiva pentru ei. Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poţi uita niciodată."- Cuvinte Vii, părintele Arsenie Boca 

***

Numai cel care poate sacrifica tot ce a fost pentru iubirea cea nouă, are puterea de a te face să trăieşti în inima lui şi el în a ta. 

sâmbătă, 9 august 2014

Gândul de week-end- 92


Fiecare întâlnire are în ea  sămânţa unui viitor  fruct al cărui gust, dulce sau amar,  apare  după ce amintirea se manifestă.


luni, 4 august 2014

Revelaţii

Te priveam direct în ochi, îţi vedeam conturul pleoapelor, genele, lumina din privirea care se uita spre mine, te priveam şi nu înţelegem cum de totul era ca de obicei, cum nimic nu avea o formă aparte sau o lumină altfel; îţi priveam ochii şi nu reuşeam să desluşesc minciuna. Tocmai recunoscuseşi, tocmai avusesem confirmarea, tocmai trăisem sorocul să recunoşti că fusese o minciună spusă cu acelaşi aer, cu aceeaşi naturaleţe cu care îmi spui orice.


Te priveam în ochi şi înţelegeam că nu te mai pot crede nicicând tocmai pentru că minciuna ta are aceeaşi înfăţişare cu firescul tău. Mă gândeam câte lucruri poţi face, câte întâmplări poţi ascunde astfel; mă gândeam la nevoia de a fi onest, la nevoia de a te crede, te vedeam brusc fragil în sensul  laşităţii care îmi repugna, sau care mai degrabă  mă făcea să îmi închid căile de comunicare spre tine:  nu mai aveam nici un chef să te înţeleg, să te cunosc, să creăm ceva împreună... minciuna nu arăta în vreun fel anume, dar era atât de grosieră încât se simţea fizic şi îmi anestezia orice avânt spre tine. Nici măcar nu mi-a părut rău pentru orice ar fi putut să fie; am simţit doar un puternic impuls de a creşte, de a fi deasupra oricărei dureri ori dezamăgiri produse vreodată de oricare altă minciună a oricui; ba chiar mi-am dorit să pot creşte în aşa fel încât nimeni să nu mai simtă nevoia să se ascundă, să se prefacă, să înşele în prezenţa mea; mi-am doriit să fiu în aşa fel încât  orice om  pe care  urma să îl mai cunosc după aceea să se simtă firesc în adevăr, să nu se mai teamă vreodată de el.


luni, 28 iulie 2014

gândul săptămânii


Pentru o vreme nu o să mai postez, şi  până revin din vacanţă las un gând în urmă şi o melodie acum descoperită:





Să ai şansa de a îţi  întâlni în viaţă fiind sufletul pereche şi să consideri această întâmplare obişnuită, să continui să fii cum erai dintotdeauna şi să nu faci nimic pentru această întâlnire, este ca şi cum din mare iubire, Dumnezeu s-ar decide să ţi se arate în chip omenesc şi să îţi vorbească, iar tu ai considera că te-ai întâlnit cu un bătrân oarecare de pe stradă. 

sâmbătă, 26 iulie 2014

Perla

Orice căutător  are în el dorul şi imaginea a ceea ce caută. Repetitivitatea drumurilor, a scufundărilor, a gesturilor nu îl oboseşte niciodată, dimpotrivă, îi creşte dorinţa de a continua, de a merge mai departe. Cu cât reface acelaşi drum, înţelege mai bine preţul căutărilor sale, frumuseţea, unicitatea, miraculosul. 

Stăteam liniştită în cameră, lucram ceva şi ascultam un documentar când  deodată ţi-am simţit chemarea: era un  strigăt puternic care mă durea fizic. Am simţit fragilitatea din acel moment, urgenţa, limita chiar,  teama că mesajul tău nu ajunge la timp la mine, un fel de febrilitate a chemării. Am ştiut în aceeaşi clipă că eşti tu, ţi-am luat uşor mâna, ţi-am zâmbit, ţi-am mângâiat încetişor fruntea pleoapele, obrajii, ţi-am zâmbit mult, te-am luat apoi de mână şi am rugat toţi îngerii să te vegheze. Şi fără vreo pricină anume am început să cânt: îţi ţineam palma în a mea, stăteam acolo şi cântam cu vocea mea pământeană tot ceea ce ştiusem sau nu ştiusem vreodată; cântece din câmpie, de la hore ori sărbători, cântece de purtat coroniţe de flori de câmp peste cosiţe împletite, ţi-am cântat cântece de Ciuleandră uitată, de grâu legănat, de tramvaie prin mahalaua înserată, ţi-am cântat fredonări neştiute ale unei voci feminine imemoriale. Am cântat iar şi iar, şi s-a pornit ploaia şi am ştiut că atunci aveai mai mult ca oricând nevoie să îţi fiu alături, aşa că am cântat de am răguşit şi am zâmbit până când ploaia a încetat şi de trei ori şapte mi-au amuţit cântecul. Am rămas privind cifrele în  eterul dintre noi, am rămas neclintită de uimire.  Apoi, în limpezimea care a urmat a apărut perla rotundă, frumoasă, pură a iubirii însăşi. IUBIREA ca stare, ca trăire, fără condiţionări, fără obiect, ori cadre exterioare, iubirea ca perlă unică, rezistentă, luminoasă. Iubirea ce există în sine şi nu caută decât prilej de manifestare. nimic altceva. 

Uneori, în viaţa căutătorului, când se aşteaptă mai puţin, dorinţa i se întrupează şi găseşte PERLA; dacă însă nu e pregătit pentru lumea ei de puritate şi lumină, perla dispare singură şi rămâne cu iluzia nedreptăţii ori a neînţelegerii. 


Stăteam în cameră, lucram ceva, acultam un documentar, când am simţit chemarea ta...şi  împreună am aflat PERLA.



vineri, 25 iulie 2014

Gândul de week end-91

    
După ce ai jucat doar la cacialma, este  greu să mai câştigi  în mod corect.




joi, 24 iulie 2014

Despre întrupare

Am petrecut o bună bucată de vreme vrăjită de cele două epistole pe care le reciteam zilnic  şi le cercetam cu aceeaşi  aviditate netulburată încercând să aflu orice amănunt care-mi scăpase în timpul lecturilor precedente. Nimic nou nu apăru însă, şi zilele treceau cu gândul tot mai intens spre acea lume despre care doream să aflu şi mai multe. La sorocul unui  alt apus, a apărut cea de a treia carte de un verde aparte, simplu şi fascinant. Am ridicat-o în grabă şi am început să o răsfoiesc de mai multe ori, filă cu filă. Desenele erau mult mai elaborate, reprezentau peisaje, locuri surprinzătoare. Unul în special îmi atrase atenţia şi îl contemplai îndelung. Nu înţelegeam prea bine ceea ce vedeam, însă un detaliu anume îmi atrăgea atenţia, mă fascina: într-un cadru aproape pustiu, undeva parcă într-un  canion,  dincolo de o stâncă un chip privea către cititor cu o pereche de ochi adânci , care parcă arătau  imensitatea. Am privit ochii aceia minute în şir, fără să ştiu prea bine ce îmi plăcea mai mult: culoarea lor de o nuanţă de lavandă curată, ori infinitul ce se deschidea prin acea privire.
Cine eşti tu?, întrebam în gând continuând să aflu mai mult. Ca şi în alte dăţi, la mijlocul cărţii am găsit foile scrise şi am început să citesc cea de-a treia epistolă:


„ Ţinutul acesta este foarte surprinzător pentru cineva obişnuit să vadă şi să trăiască potrivit condiţiilor de pe Pământ. Când am ajuns aici am socotit că era noapte deoarece nu exista nici o lumină venită de la vreun soare „local” iar  cerul era mai întunecat decât la o eclipsă totală. Însă după ce am răsucit clepsidra de trei ori şi am văzut că totul rămâne la fel, am întrebat când vine ziua acolo. Cel care este însoţitorul meu aici, Lin un personaj isteţ şi agreabil, m-a privit părând să nu înţeleagă întrebarea. După ce m-a pus să îi descriu ce vedeam a scos un strigăt scurt de uimire şi mi-a spus că uitase un lucru esenţial. M-a rugat să îl aştept câteva clipe. Când a revenit avea o frumoasă pereche de ochelari pe care mi i-a inmânat solemn. De îndată ce i-am aşezat la ochi, totul în jurul meu a devenit altfel şi o lumină siderală a inundat  ţinutul; am privit cerul de culoarea profundă a unui ametist cu tonuri grave, iar undeva la zenit am remarcat un cerc  negru. L-am întrebat pe Lin ce reprezintă sfera neagră de pe boltă şi mi-a spus că acela este Soarele care stă mereu în acelaşi loc. L-am întrebat apoi cum se face totuşi că deşi astrul e întunecat,  văd atâta lumină în jur.  Mi-a spus că soarele lor este de fapt umbra unui alt soare strălucitor şi luminos care nu se vede dar care se reflectă în tot ceea ce există în acel tărâm, el  fiind chiar viaţa ;orice formă de manifestare a ei luminează cu lumina acelui soare invizibil fizic. Ascultam şi priveam cu atenţie contururile strălucitoare ale ierbii, ale stâncilor din zare, vedeam cum lumina apărea din Lin însuşi  cu intensităţi diferite după cum vorbea sau tăcea. Era atâta frumuseţe în jurul meu încât îmi simţeam sufletul inundat într-o bucurie inefabilă şi lacrimi rotunde îmi  perlau trăirea.
 De când primisem ochelarii obişnuiam să fac plimbări lungi în feluritele direcţii după cum mă purta drumul. În una din plimbările mele solitare  m-am trezit brusc în mijlocul unui peisaj bizar: cărarea pe care mă aflam mă adusese într-un fel de canion, plin cu stânci golaşe ce se întindeau de jur împrejurul meu până hăt-departe. Graţie ochelarilor, puteam admira strălucirea particulară a fiecărei stânci, care, la simpla mea prezenţă îşi modifica intensitatea strălucirii sau nunaţele luminii astfel încât aveam sentimentul unei simfonii de bun venit cu  care peisajul mă întâmpina.  Am parcurs cu ochi lacomi tot ceea ce privirea putea distinge: m-am aşezat pe o piatră ce lumina turcoaz în apropierea mea şi am lăsat atmosfera locului să se armonizeze în trăirile mele; mă simţeam eu însumi simfonie de culori şi lumini când deodată ceva mi-a atras  privirea: era un profil uman pe stânca ce se afla la o distanţă considerabilă; profilul gigantic al unui chip omenesc frumos realizat şi cizelat de nişte mâini necunoscute în uriaşa stâncă se înălţa pe fundalul vizual. I-am conturat cu privirea chipul sculptat, i-am mângâiat lumina frunţii tăiată drept în piatra bej - portocalie; am coborât apoi spre profilul nasului  de o regularitate armonioasă, când privirea mi-a ajuns  undeva în faţa mea, la baza stâncii: am tresărit puternic  uitându-mă în cei mai adânci ochi pe care i-am văzut vreodată. De după stânca cea mică, un chip se uita fix la mine, era o fiinţă vie, avea un chip şi o frizură tinerească, dar ceea ce m-a ţintuit locului au fost ochii săi: doi ochi în care se vedea o imensitate de culoarea lavandei abia înflorite care mă urmărea cu atenţie. Ca un magnet puternic, acei ochi mă atrăgeau şi îi priveam cu nesaţ, simţind  deodată cum  tot sufletul, al meu, al lumii întregi, al iubirii înseşi apărea în imagini. Farmecul persista şi eu stăteam acolo, lăsându-mi fiinţa invadată de graţie. Era ca şi cum mâna unui suflet apuca mâna sufletului meu şi prin împreunarea lor caldă se năştea armonia şi pacea eternă, eram în toate şi prin toate, eram una cu tot.
Mai târziu, când i-am povestit lui Lin acea întâmplare mi-a spus că avusesem binecuvântarea să asist la naşterea uneia dintre fiinţele lor. Cum aşa?, am întrebat nespus de mirat, nu era nimeni altcineva acolo, cum e posibil ca cineva să se nască în pustiul acela? Cum nu era nimeni?, m-a întrebat Lin, nu erau stâncile şi chipul din piatră? Ba da, însă nu văd ce are asta de-a face cu binecuvântarea mea. Acel chip tânăr pe care l-ai contemplat fusese până atunci în interiorul pietrei după care ţi-a apărut şi  tot ceea ce ai simţit cât timp i-ai contemplat imensul privirii a fost procesul naşterii sale din stâncă. Fiecare piatră, mai mică sau mai mare are în interior o fiinţă ce aşteaptă vremea să se nască, de aceea se poate  vedea lumina ce vine din interiorul lor: acolo este un spirit viu care se manifestă cel mai ades în invizibilul nostru.”


Epistola se termina brusc iar dorul meu după acel tărâm fermecat creştea şi mai mult.


duminică, 20 iulie 2014

De-a zâmbirea -Poem

Am să zâmbesc,
Am să zâmbesc întruna,
până ce zâmbetul meu va creşte, va creşte,
va cuprinde casa, strada, oraşul,
 îşi va lua zborul  pe aripile albatroşilor deveniţi  citadini,
şi va umple aerul cu zâmbete,
am să zâmbesc până ce zâmbetul meu te va găsi,
te va gâdila uşor pe comisura buzelor şi vei zâmbi
Nu vei şti când te va învălui
 vei simţi  deodată aripi de zâmbet în jurul tău
şi  regatul iubirii te va răpi.
Nu te vei împotrivi,
 nu vei putea să renunţi, ori să dai înapoi,
 căci zâmbetul meu imens înflorit va fi oriunde

şi fermecat  îl vei   sădi la tine-n suflet.

sâmbătă, 19 iulie 2014

Despre timp


Rândurile primei  scrisori mi se agăţară ca imagini ce  cutreierau când şi când prin mine; multă vreme după aceea  am încercat să înţeleg stadiul unei relaţii din perspectiva celor aflate despre oamenii –vacuum. Nu ştiu de ce, dar aş fi preferat să nu ajung să mă prăbuşesc în infinitul vreunei spirale de cochilie ori de carapace, chiar de-ar fi fost ea şi în interiorul fiinţei iubite.
 Personajul misterios nu a mai apărut vreodată, în schimb periodic, în mijlocul cărării pe care treceam în  seara aceea când l-am întâlnit, exact când se întâmpla să am drum pe acolo, mă aştepta un fel de carte îmbrăcată în culori diferite, niciodată aceleaşi.  
La prima seară de lună nouă, am găsit cea de-a doua carte-epistolă: era frumos legată cu un fel de catifea  mov cu reflexe  moarate ce îmi atraseră privirea şi curiozitatea. Am ştiut din prima clipă când am văzut-o în mijlocul drumului că era pentru mine, am luat-o cu un zâmbet de bucurie, m-am aşezat  pe iarba moale şi am început să o cercetez.  Imaginile ce se găseau înăuntru reprezentau curbe şi planuri cu înclinări diferite, cu intersectări neaşteptate,  uneori având la întâlniri două forme umanoide.  Îmi plăcea îmbinarea culorilor, a liniilor, modelele create la intersecţii, dar nu reuşeam să înţeleg despre ce era vorba. Am căutat rândurile scrise pe care le-am găsit ca şi la cealaltă scrisoare, la mijlocul cărţii.
„ Timpul petrecut aici este cel puţin bizar pentru mine care sunt învăţat să trăiesc după înşiruirea orelor şi a zilelor. Când mi-au văzut prima dată clepsidra, locuitorii tărâmului acestuia m-au întrebat la ce o folosesc. Le-am spus că în felul acesta ştiu cum trece timpul. M-au privit sideraţi şi m-au rugat să le explic ce înseamnă cuvântul „timp”. Hm, greu lucru, mi-am zis, apoi am reuşit să găsesc o modalitate de a le explica. Timpul e ceva care nu se vede, nu se aude, nu se poate atinge dar în schimb se poate observa prin schimbările ce apar periodic: atunci când răsare soarele nostru spunem că începe o zi,  iar când soarele apune ştim că acea zi s-a încheiat. Cănd adunăm un anumit număr de zile, spunem că avem de-a face cu o săptămână, apoi cu o lună şi la mai multe luni, avem un an. Iar despre oameni spunem că trăiesc un număr de ani, aceasta este viaţa lor şi tot în număr de ani obişnuim să decidem existenţa oricărui lucru, construcţii sau relaţii. În cazul acela,  în lipsa soarelui de acasă, clepsidra ce mă însoţea îmi arăta durata unei zile
Mă priveau tot mai miraţi şi mai tăcuţi, iar eu vorbeam din ce în ce mai mult încercând să îi fac să înţeleagă, convins fiind că mulţimea cuvintelor mele ar fi adus lămuriea. Le-am explicat cum tot ceea ce trăim punem sub semnul timpului, cum ne planificăm dorinţele şi realizările aşezaţi sub timp: stabilim când e timpul să începem, cât timp să aşteptăm, cât timp vom lucra la ceva sau cât timp ne va lua până ce vom realiza ceva;  decidem  când e timpul să fim cu cineva sau când e timpul să ne despărţim de cineva; spunem că timpul a ucis sentimentele din noi ori că tot timpul a adus răspunsuri la ceea ce nu ştiam cândva, ori a făcut să se nască alte sentimente noi.  M-au lăsat să termin şi au continuat să stea tăcuţi până când i-am rugat să îmi explice cum e la ei.
Mi-au zis că în cazul lor, atunci când o fiinţă se naşte pe acel tărâm ea vine  întotdeauna însoţită de o  a doua  fiinţă, vizibilă numai de către cel care s-a  născut şi care are aceeaşi formă şi caracteristici cu fiinţa primordială. Cea de-a doua fiinţă, cea invizibilă se numeşte  „lumit-ul” fiecăruia şi poate  să crească ori  să scadă în funcţie de emoţiile fiinţei care îl creează, el fiind de fapt copilul spontan produs de fiecare din locuitorii tărâmului acela, indiferent de sexul lor. Ei sunt însoţiţi permanent de lumit-ul lor, comunică împreună  cu el, îl consultă iar  lumit-ul e cel care îi sfătuieşte  cănd să înceapă ceva sau cînd să sfârşească vreo acţiune. Indiferent ce s-ar întâmpla cu fiinţa, lumit-ul nu se desparte niciodată de ea pentru că e strâns legat cu un fir de aur de miezul vieţii din el. Lumit-ul dispare  odată cu dispariţia fiinţei înseşi.  Lumit-ul e  cel mai bun sfătuitor şi cel mai apropiat, iar locuitorii acelui ţinut îl respectă  şi îl cinstesc  cum se cuvine. Lumit-ul nu e  niciodată în afara fiinţei, nici sub ea , nici deasupra ei, ci porneşte  din miezul său şi îi stă alături, iar uneori fiinţa îl aspiră  în sine pentru a nu fi perturbată când e nevoie să ia deciziile potrivite.
Era rândul meu să nu înţeleg nimic: cum adică să nu ţii cont de faptul că a trecut vremea peste tine, că nu mai eşti într-un anumit timp când înfăţişarea ta avea o anume caracteristică, să nu zici lasă, nu fac acum gestul ăsta căci mai  e destul timp, pentru ca apoi, să zici, acum este deja prea  târziu ca să mai acţionez, a trecut de mult vremea lui? Să trăieşti în mod egal prin toate etapele existenţei neluând în consideraţie decât legătura cu cealaltă fiinţă a ta, chiar Lumit fiind el? Să îţi păstrezi entuziasmul şi bucuria constante indiferent dacă nisipul ăla dintr-o clepsidră amărâtă se încăpăţânează să curgă lamentabil? Ah, dragi pământeni, cum ar fi să aflaţi şi voi că nu există timpul în sine, ci că este de fapt creaţia propriei voastre fiinţe?

Scrisoarea se termina cu desenul unei clepsidre având înfăţişare umană ce arunca priviri spre o lună cu chip de femeie cheală. Am rămas buimacă privind în jurul meu cu mare atenţie încercând să descopăr vreun Timp- Lumit ce mă însoţea; un clopot duios veni din zare şi melodia unduirii sale mă trezi din reverie.


vineri, 18 iulie 2014

Gândul de week-end-90



·         Să  fii pe urmele  unui  gând pierdut are o încărcătură erotică  aparte ce precede un extaz specific.


joi, 17 iulie 2014

Despre dragoste şi alte SF-uri

În seara aceea de după luna plină, pe când mergeam cu gândurile mele, mi-a apărut brusc în faţă. Nu făcuse nici cel mai mic zgomot şi l-am descoperit fix în faţa mea pe drum. L-am privit curioasă în timp ce inima îşi schimba ritmul.
-Pe tine te caut, mi-a zis. Am un mesaj să îţi aduc.
Îi priveam năucă vorbele cum se desprindeau de pe conturul buzelor şi o impresie de straniu mă cuprindea încetişor.
-Nu încerca să înţelegi nimic acum, acceptă doar mesajul  pe care îl port.
Am îngăimat ceva şi am dat afirmativ din cap.  Ca şi cum ştia ce va urma, îşi dăduse deja bagajul jos de pe  umăr, deschisese ceea ce părea a fi o tolbă ciudată, încrustată cu pietre ce formau desene unduind viu pe suprafaţa roşcată şi scosese de acolo ceva ce părea o carte cu coperte arămii. Mi-o înmână, mă privi într-un anume fel, îşi înclină uşor fruntea şi dispăru.
Bătăile inimii îmi spuseră că totul fusese aievea, iar cartea din palmele mele rămase căuş, mi-o confirmă. M-am aşezat jos, pe frunzele proaspăt căzute, mi-am potrivit mai bine felinarul şi am început să caut lacom paginile cărţii. Se dovedi a fi un fel de scrisoare cu mai multe foi. Majoritatea aveau desene cu nişte fiinţe care semănau destul de izbitor cu oamenii, dar care purtau cochilii ca de melci sau carapace bine întărite. În unele imagini erau două astfel de făpturi, în altele una singură, iar altundeva era înfăţişat interiorul văzut ca într-o secţiune. Le-am răsfoit cu infrigurare şi am găsit în mijloc câteva pagini scrise; le-am cercetat şi am înţeles că era vorba despre o scrisoare de pe alt tărâm.

Iată că am ajuns în sfârşit pe tărâmul de dincolo de zări. Aici locuiesc nişte fiinţe cu formă umanoidă ce au ataşată o cochilie sau o carapace în dreptul pieptului. Am fost foarte curios să aflu obiceiurile lor,  modul cum interacţionează, cum trăiesc şi am putut să-mi dau seama că sunt într-o formă mult mai primitivă de viaţă decât pământenii. Fiecare interacţiune are ca urmare modificarea fizionomiei, astfel că, după o perioadă de relaţionare urmează  o retragere temporară în cochilie sau carapace, timp pe care îl petrec făcând eforturi să îşi recapete fizionomia iniţială. Se pare că această modificare a trăsăturilor apare datorită faptului că nu ştiu cine sunt sau preferă să nu arate cum sunt în realitate şi atunci preiau de la interlocutori caracteristici distincte, de fiecare dată diferite. Mi s-a părut comic şi de neînţeles faptul că se supun voluntar unor proceduri chinuitoare de refacere a fizionomiei, când ar putea de la bun început să se arate aşa cum sunt, sau să-şi păstreze un singur chip odată ce l-au descoperit, ori, de ce  nu, să se arate pur şi simplu fără chip, dacă nu îl au.
Apoi, şi mai ciudat este modul cum se comportă când se îndrăgostesc. Se poate întâmpla să  se întâlnească şi să se îndrăgostească un bărbat cu cochilie şi o femeie cu carapace. După modul cum se comportă în cazul îndrăgostirii, i-am numit „ fiinţele vacuum” şi voi explica îndată motivul. Dar mai întâi mă voi opri asupra acelor cochilii sau carapace pe care aceste fiinţe le poartă pemanent. La naştere acestea nu există, ci încep să se formeze şi să crească odată cu dezvoltarea fizică a fiinţei şi cresc, atingând dimensiunea maximă în perioadele de îndrăgostire. Îţi poţi da lesne seama dacă una din aceste fiinţe este îndrăgostită după dimensiunile pe care le au aceste formaţiuni ce au crescut din ele în dreptul pieptului. Uneori, acestea devin atât de mari încât individul respectiv este înghiţit pur şi simplu de spaţiul din interior, şi  odată ajuns acolo, va avea din ce în ce mai mari dificultăţi să iasă, până când uneori, rămâne pe veci înăuntru. Se mai întâmplă ca neputând să mai iasă din cochilia sa, respectivul să tânjască atât de mult după fiinţa de care s-a îndrăgostit încât să creeze un vid în jurul său, vid care la rândul lui creşte, creşte, până când îl soarbe pur şi simplu  pe celălat în interior, precum efectul unui vacuum. Ceea ce nu este însă un caz fericit pentru că, odată intrat, celălalt cade în spaţiul de spirală al cochiliei, ori al carapacei, şi în loc să rămână alături de iubit, se pierde în infinitul ondulat din interior. Ceilalţi îi văd împreună în exterior, dar ei sunt de fapt la distanţe infinite, pierduţi unul de altul prin meandrele hăului din ei.
Închei aici, această primă epistolă şi mă gândesc ce bine e că fiinţele-vacuum nu au aflat cum să părăsească tărâmul lor şi să călătorească până pe meleagurile noastre.”


Am terminat de citit, am lăsat cartea să pice pe frunze şi privind  la cer, mi-am dus mâna uşor în dreptul pieptului..