luni, 27 ianuarie 2014

o altfel de privire 40- la fel ... şi totuşi...

Sufletul ca şi copacul este.

 Pomişorul  plăpând trece cu greu peste rănirea scoarţei, ori prin vânturile puternice, în urma cărora,  uneori se  frânge. Puiul de pom se răsuceşte, se încovoaie, se frământă, cunoaşte multe "trăiri" până când, deodată devine pom. Un pom mare. Când a devenit pom mare, tot ceea ce înainte putea să fie pericol, acum nu îl mai atinge: vântul abia îl clinteşte,  scoarţa scrijelită  se vindecă singură, iar dacă e să renunţe la vreo ramură, aproape că nici nu i se observă  lipsa la nivelul întregului. 

Tot astfel şi sufletul omului cunoaşte în prima parte a vieţii multe frământări, multe dureri. trece prin stări paroxistice de furie, de teamă, de disperare chiar, simte neputinţa ori indignarea în mod  dureros, pentru ca apoi, deodată să remarce că o melodie la care simţea o tristeţe nespusă, acum nu îi mai produce nici o stare nefastă, că un anume fel al oamenilor, ori anumite vorbe trec uşor pe lângă sine fără să lovească. Simte atunci ca şi cum sufletul a crescut;  e o transformare ce se produce într-o fiinţă.
***
Vine o vreme când oamenii sunt la fel şi totuşi altfel. Atunci  înseamnă că au crescut, înseamnă că au devenit oameni mari, înseamnă că au dobândit puterea de a nu se mai lăsa "atinşi", "răniţi", de a nu mai fi sub puterea cuvintelor, a emoţiilor altora, a plutirilor  din aer.  Vine o vreme când oamenii trec la un  nivel superior din evoluţia personală şi o înţeleg atunci când la aceiaşi factori din exterior, răspunsurile lor diferă şi nici nu mai produc tensiuni în fiinţa lor. 

Atunci sufletul, ca şi copacul, trece prin orice anotimp cu aceeaşi stare de trăinicie şi echilibru.


Trimiteți un comentariu