S-a aşezat astfel încât să aibă
în faţă tot peisajul. Şi-a liniştit fiinţa şi şi-a umplut lumina ochilor de
lumina reflectată de câmpul alb lucind în soare. Tocmai ninsese şi totul era de
un alb strălucitor magic. Privea umbra copacilor şi deodată s-a oprit încercând
să prindă un gând. Vedea umbra, simţea soarele în spate şi văzu aproape fizic
cum pe albul imaculat umbra se mişcă, face un traseu neregulat într-o mişcare
uşoară, continuă. Brusc, ochii minţii au pierdut pata de culoare şi a rămas
doar câmpul şi copacii peste tot. S-a ridicat şi a început să o caute :
umbra dispăruse pur şi simplu. A privit copacii, câmpul şi soarele deasupra… era fix deasupra,
lumina sa cădea perpendicular pe câmp. A
fost cât o răsuflare, cât o bătaie mai lungă de inimă şi apoi, timid umbra a
reapărut, dar de partea cealaltă. Venea de parcă ăsta îi fusese tot drumul :
până la obiectul pe care îl reflecta şi apoi dincolo …umbra nu poate merge unde vrea,
e ca un pendul care face o cursă limitată, a cărei distanţă maximă e dată de
înălţimea obiectului. Cu cât e mai înalt un lucru, cu atât umbra sa poate spera
să facă un drum mai lung în lateral ; până la urmă însă orice umbră e forţată
să dispară şi să pornească în cealaltă parte…
Privea la călătoria umbrei … se
gândea că ea exista doar atâta timp cât exista şi obiectul dar se gândea şi că umbra fără lumină nu ar exista
şi că ea era de fapt un alt produs al luminii…
Privea călătoria umbrei şi se
gândea la punctul acela de amiază, la miez de zi, când era doar lumina peste
tot şi la întinderea strălucitoare.
Cândva, demult, un om învăţat,
Eratostene, descoperea într-o scriere că
pe 21 iunie, umbrele coloanelor sau ale unui băţ infipt în pământ dispar la
amiază la Siena…Eratostene a calculat apoi, pornind de la acea insemnare,
circumferinţa Pământului.
Stătea, privea umbrele călătorind
pe întinderea din faţă şi se gândea la umbrele oamenilor ; se gândea la
amiaza când umbrele oamenilor, în viaţă fiind ei, dispar pentru o clipă şi
atunci oamenii le privesc direct, şi le văd cum se reflectă în ei înşişi. După
acea amiază, după acel punct zero, umbrele,
pleacă în celălalt sens, distanţându-se tot mai mult, până când lumina dispare
alungată de noapte.
Vine o altă zi, când umbra îşi
începe iar călătoria sa de la cel mai îndepărtat punct înapoi, spre obiectul pe
care îl reflectă, pentru ca la o altă amiază să se identifice, să dispară şi să
plece apoi, în sens invers.
I se păru amuzant gândul că
miezul unei zile ar putea fi asemănător cu miezul unei vieţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu