luni, 24 februarie 2014

Fericirea...

La un moment dat avea să se întâmple şi lucrul acela care îi producea acum atâta angoasă. Trăia pentru prima dată în mod conştient acea stare şi nu ştia cum să o suporte. Dacă i s-ar fi spus altă dată că fericirea este un sentiment greu de suportat i-ar fi râs în nas aceluia care ar fi afirmat aşa ceva, dar acum, pentru prima dată înţelese că până şi fericirea se învaţă a fi trăită. 

Trecuse prin atâtea dificultăţi, prin atâtea tensiuni şi dureri, ajunsese să găsească metode să le suporte şi să le depăşească, încât fericirea îi părea acum nefirească. Nu ştia cum să o trăiască, cum să se poarte normal  în preajma ei. 

Înţelese că e la fel de greu ca atunci când se învăţase cu nefericirea, că e nevoie de un drum de adaptare dar în sens invers şi că mai ales e nevoie să accepte fericirea ca pe ceva cotidian şi că sentimentul de vină nu are rost;  "nu e nici o vină să fii fericit între atâţia oameni nefericiţi", îi spuse un gând, "este ca şi cum un alpinist ar fi stânjenit că a ajuns în vârf după ce a parcurs un drum dificil, sau ca şi cum soarele ar fi stânjenit că ia locul nopţii". 

Înţelese că asta e realitatea: era analfabet în fericire şi că nu erau prea mulţi cunoscători în jurul său care să îi predea acest fel de scriere. Decise atunci că e momentul să lase fericirea să facă parte din existenţa sa, că  are sufletul pregătit deja să o poarte dar că mai e nevoie ca şi mintea să o accepte în cotidian ca pe firescul spălării  pe dinţi, sau ca firescul zâmbetului  unui copil la gâdilatul uşor al unui fulg. 

Abia atunci, gândindu-se la cât de dificil îi părea să trăiască fericirea înţelese cât de imensă nevoie avusese de ea şi că de fapt doar omul o asociază cu vinovăţia pe  când întreaga creaţie trăieşte armonia ei perpetuu. 

FERICIREA este cea din care am fost creaţi, nu putem să o refuzăm fără să ne refuzăm pe noi înşine şi însăşi viaţa noastră. 


Niciun comentariu: