sâmbătă, 8 februarie 2014

Umbra

M-am văzut deodată şi m-am apropiat mai mult de mine, cu ochi atenţi.
 Mă priveam la rându-mi cum mă apropii şi aşteptam. Aveam încredere şi eram în linişte...Îmi plăcea acea apropiere. 
Am văzut încurajarea din privire şi m-am apropiat tot mai mult. Apoi m-am aşezat uşurel continuînd să mă privesc.
Am văzut cum m-am aşezat în faţa mea şi am privit liniştită acei ochi. 
S-a aşternut liniştea peste mine, între mine şi mine...s-a făcut pace. 
Priveam acei ochi care scormoneau tot mai adânc în sufletul meu şi nu mă puteam desprinde din acea privire. Simţeam că avea să se întâmple ceva magic.
Ştiam că eram pregătită şi mi-am cerut să mă arăt cu toate chipurile, să apară sub privirea mea toate măştile.
Am simţit chemarea şi am lăsat să ies la lumină pe deplin.
Mă uitam la mine şi în timp ce priveam chipul cunoscut au început să apară mai multe umbre ce se reflectau din diferite unghiuri. Mă vedeam fizic unică şi în contururi apăreau multe umbre.
Mă lăsam descifrată şi simţeam cum înfloresc ca un evantai ce se desface încet sub ochii misterioşi ai feminităţii însăşi.
Îmi vedeam umbrele, una câte una, le înţelegeam firea. Am văzut apoi cum fiecare umbră avea un alt chip al ei, fizic.
Mă lăsam desluşită şi îmi plăcea această cercetare. Era o armonie cuceritoare în starea aceea. Pentru prima dată, toate umbrele se aliniaseră în echilibru şi simţeam pacea.
Chipurile fizice mă intrigau, am cerut ajutorul ca să le pot desluşi...O mână invizibilă le-a făcut să se apropie rând pe rând, să crească până când au devenit chipurile pe care le ştiam deja: erau chipurile oamenilor din viaţa mea.
Vedeam nedumerirea şi mirarea cum se succed rând pe rând la vederea fiecărei umbre ce ştiam că are un chip în sine. Aşteptam liniştită să înţeleg.
Şi deodată am înţeles: fiecare tensiune din viaţa mea, fiecare om care îmi aducea necazuri sau tristeţi, fiecare durere, ori criză, fiecare eşec, disperare, inerţie, întârziere ori nereuşită  în relaţiile cu ceilalţi nu sunt decât umbrele mele reflectate de ei.
Îmi urmăream atent chipul şi vedeam cum se face lumină, cum încep să înţeleg mai bine. Mi-am lăsat la vedere apoi fiecare umbră.
Cu surprindere am văzut cum fiecare umbră face un pas în faţă şi se lasă dezvăluită: mi-am recunoscut daimonii şi am înţeles că toată viaţa mea pământeană mă luptasem doar cu ei. Mă luptasem doar cu umbrele mele.
Mi-am recunoscut chipul care înţelege un lucru important, mi-am zâmbit şi am aşteptat să trec cât mai multe umbre în revistă. Mă ştiam că nu voi avea răbdarea să le recunosc pe toate, dar atât cât era încă vie dorinţa de a le recunoaşte, m-am asistat senină la această ceremonie.
Îmi priveam umbrele şi în paralel îi vedeam pe oamenii din viaţa mea; atunci am decis să îmi retrag de la fiecare legăturile care otrăvesc; am decis să îmi retrag nemulţumirile faţă de ei, reproşurile pentru ce putea să fie şi nu a fost, frica de puterea lor asupra mea, lipsa transparenţei din relaţiile noastre, tristeţea de la netimpul trăit separat şi multe altele.
Presimţisem cumva acest moment şi mă priveam cum îmi recăpătam puterile împrăştiate prin lume. Îmi eram dragă, aşa, cum mă decisesem să mă reîntregesc şi aşteptam calm să continui.
Ştiam că fac ce trebuie şi pe măsură ce veneau spre mine umbrele şi chipurile oamenilor din viaţa mea când ceream iertare şi mulţumeam, o nouă aripă creştea.
Vedeam cum îmi recăpătam aripile pe care lăsasem să-mi fie tăiate ca să le dau celorlalţi din dorinţa de a îi ajuta;  fusese o generozitate debilă  pe care o cultivasem  şi care acum se transforma.
Îmi recăpătam aripile şi mă pregăteam de zbor... şi deodată au apărut ochiurile de păun ...am zâmbit a înţelegere şi plenitudine. 
Mi-am vozut zâmbetul şi am ştiut că aşa trebuia să fie calea. Mi-am mulţumit şi mi-am zâmbit din nou. Începeam să mă reîntregesc şi era bine.
Priveam la acele pene de păun apărute de prin vreme şi urmăream fascinată cum se transformă sub ochii mei, cum se albesc "mai vârtos decât zăpada" proaspătă şi deodată în faţa mea a rămas un singur alb diafan, un singur daimon curăţat.

"Fiecare dintre noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci". - Vasile Voiculescu




Trimiteți un comentariu