duminică, 30 martie 2014

Cântec

Şi sunt acele zile când te simţi ca imaginea apei fără tremur; când nici gândurile nu par a avea  vreun rost, când stai şi aştepţi ceva ce nu mai vine; te simţi ca "înainte de". E o stare de tulburare nemişcată. Nu e nici un fel de înaintare, nici măcar o pedalare în gol nu pare a fi, e un fel de între şi între şi ai sentimentul puternic că îţi iroseşti viaţa, că timpul trece fără ca tu să îi dai vreo valoare şi te afunzi într-o stare terifiantă de acceptare cehoviană.

Sunt acele zile când, precum imaginea neclintită a unui lac speri o adiere, o scufundare, o tresărire ori măcar vârtejul unei pietre care să spulbere bovarismul înfiorător în care trăieşti.

***

Sunt apoi acele momente când  de nicăieri se porneşte furtuna. Cât timp eşti orb la tine, te copleşeşte forţa ei devastatoare şi rămâi la nivelul frustrărilor trăite  ca pe nişte nedreptăţi adresate propriei persoane. Cu timpul începi să întrevezi cum de fapt ceva din tine pregăteşte fiecare stare şi cum ceva din tine o şi anunţă cu o vreme înainte.
Cu timpul începi să te bucuri când trăieşti o furtună înexplicabilă pentru că în acele momente ţi se arată cel mai bine ce ai de făcut. Abia atunci primeşti informaţiile referitoare la faptul că ai luat-o pe un drum greşit. E ca şi cum pe şosea fiind, îţi aminteşti că în urmă cu câţiva km ai trecut pe lângă un indicator pe care însă l-ai ignorat. Te opreşti, te întorci şi îl iei în seamă. După aceea îi vei observa prezenţa oriunde îţi va apărea. Furtunile personale, la un moment dat încep să ţi se pară absurde tocmai pentru că îţi lasă trupul fără forţă şi nici măcar nu poţi indica de ce te-au traversat, de ce le-ai lăsat să te parcurgă. Pur şi simplu nu ştii ce le-a declanşat. Acela este un moment frumos de cotitură a fiinţării; atunci dacă e posibil, parcurgi încă o treaptă din urcuşul personal şi înţelegi rostul. Atunci dispare absurdul.

***
Vine o vreme când pricepi cât de vast, încântător şi nelimitat este drumul prin tine însuţi.




Niciun comentariu: